Mirela Loșniță
— Domnule doctor, fiica mea nu moare în timp ce un individ așteaptă să încaseze milioane dintr-o asigurare. Pregătiți sala de operație. Semnez eu toate actele, plătesc eu totul. Restul discuțiilor pot aștepta până când fata mea este în siguranță.
Doctorul l-a privit în tăcere câteva clipe.
Apoi a aprobat din cap și a dat ordin echipei medicale să înceapă intervenția.
În timp ce Andreea era dusă spre sala de operație, Mircea și-a scos telefonul și a apelat-o pe Victoria Radu, avocata lui de încredere, cunoscută pentru procesele imposibile pe care reușise să le câștige de-a lungul anilor.
— Victoria, trebuie să te ocupi imediat de ceva.
— Mircea? Ce s-a întâmplat?
— Activează protocolul Omega.
Pentru câteva secunde s-a făcut liniște la celălalt capăt al firului.
— Împotriva cui?
— Alexandru Pavel. Vreau să îi blochezi conturile. Cumpără-i toate datoriile, execută tot ce poate fi executat. Casa, mașinile, iahtul, firmele. Până dimineață vreau să nu mai aibă nimic.
— Asta înseamnă război total, Mircea.
Bărbatul s-a uitat spre ușile sălii de operație care tocmai se închideau.
— Nu. Asta înseamnă dreptate.
Operația a durat aproape cinci ore. În tot acest timp, Mircea a rămas pe holul rece al spitalului, fără să se miște aproape deloc. Pentru prima dată după foarte mulți ani, nu se mai gândea la bani sau afaceri.
Își amintea doar de Andreea când era copil.
De desenele pe care i le aducea fericită și de promisiunea pe care i-o făcuse cândva: că atunci când va crește, va avea grijă de el.
Acum era rândul lui să o salveze.
Telefonul a vibrat după miezul nopții.
Era Victoria.
— Totul e rezolvat. Conturile lui sunt blocate, cardurile nu mai funcționează, iar firmele lui sunt terminate până dimineață. I-am cumpărat toate datoriile prin intermediari.
Mircea a rămas câteva secunde în tăcere.
— Și iahtul?
— Nu mai este al lui.
Pentru prima dată în noaptea aceea, bărbatul a simțit că poate respira.
Însă avocata a continuat:
— Investigatorii au găsit și polița de asigurare. Dacă Andreea murea, Alexandru încasa aproape cinci milioane de euro.
Mircea și-a încleștat maxilarul.
În acel moment a înțeles că nu era vorba doar despre un soț nepăsător.
Totul fusese calculat.
În același timp, petrecerea de pe iaht începea să se destrame.
Muzica se oprise, iar invitații șușoteau între ei. Alexandru încerca disperat să plătească băuturile, însă toate cardurile îi erau refuzate.
A încercat unul după altul.
Fără succes.
Telefonul a început să sune continuu.
Banca.
Contabilul.
Avocatul.
După câteva zeci de secunde de conversație, fața i s-a albit complet.
— Cum adică sunt blocate?!
Invitații au început să plece unul câte unul. În mai puțin de zece minute, iahtul s-a golit complet.
A rămas doar el, femeia blondă care îl însoțea și liniștea apăsătoare a nopții.
Ultimul mesaj primit l-a făcut să înghețe:
„Iahtul trebuie predat până la ora 08:00. Drepturile de proprietate au fost transferate.”
Pentru prima dată, Alexandru a înțeles cine era cu adevărat Mircea Dumitrescu.
La spital, ușile sălii de operație s-au deschis după aproape cinci ore.
Doctorul și-a scos masca și s-a apropiat încet.
— Fiica mea? a întrebat Mircea imediat.
Medicul a zâmbit discret.
— A supraviețuit.
Bărbatul și-a dus mâna la ochi și a întors capul. Nu voia să îl vadă nimeni plângând.
Dar lacrimile au venit oricum.
După câteva momente, doctorul a mai făcut o dezvăluire:
— În sângele ei am găsit urme de sedative puternice. Cineva i-a administrat medicamente înainte de accident.
Mircea a închis ochii.
Totul începea să capete sens.
Accidentul.
Asigurarea.
Refuzul operației.
Petrecerea.
Nu fusese întâmplare.
Fusese un plan.
Dimineața, Alexandru a ajuns la vila lui din Mamaia și a găsit poarta larg deschisă. În fața casei erau parcate mașinile executorilor.
Un bărbat în costum i-a întins un dosar.
— Proprietatea a fost confiscată pentru recuperarea datoriilor.
— Nu aveți dreptul! Casa este a mea!
— Nu mai este.
Alexandru a intrat în fugă în vilă.
A găsit camerele aproape goale.
Tablourile dispăruseră.
Seiful era gol.
Mașina din garaj nu mai era acolo.
Telefonul a vibrat din nou.
Era Mircea.
Vocea lui era calmă. Mult prea calmă.
— Ascultă-mă bine, Alexandru. Nu mai ai nimic. Și acesta este doar începutul.
— Pot să explic…
— Vei explica la poliție.
În acel moment, două mașini de poliție au intrat pe poartă.
Alexandru a făcut instinctiv un pas în spate, apoi încă unul. Dar nu mai avea unde să fugă.
Polițiștii i-au pus cătușele chiar în fața vecinilor care ieșiseră deja la porți și pe balcoane.
Omul care ani la rând pozase în afacerist de succes și soț perfect cobora acum treptele cu capul plecat.
În aceeași dimineață, Mircea a intrat în salonul Andreei.
Fiica lui era slăbită și palidă, dar în viață.
Când l-a văzut, ochii ei s-au umplut de lacrimi.
— Tati…
Mircea s-a apropiat și i-a strâns mâna.
— Gata, iubita mea. Totul s-a terminat.
Andreea a început să plângă încet.
Iar Mircea Dumitrescu a înțeles atunci că toate averile din lume nu valorau nici cât mâna copilului său ținută în palma lui.
