Mirela Loșniță
Mergeam spre casă cu băiețelul meu în brațe, încercând să-l feresc de vântul rece care se strecura printre blocuri. Matei dormea liniștit, învelit într-o păturică moale, iar eu mă gândeam doar la cât de repede aș fi vrut să ajung în apartament. Eram obosită, aveam cumpărături într-o plasă și simțeam că ziua fusese prea lungă pentru o mamă singură.
În timp ce îmi duceam bebelușul acasă, o bătrână m-a oprit pe stradă
Mai aveam câțiva pași până la scara blocului când o femeie în vârstă mi-a apărut în față. Nu știu de unde venise. Purta o basma închisă la culoare, un palton vechi și avea ochii atât de pătrunzători, încât m-am oprit fără să vreau.
Mi-a prins brațul cu o putere surprinzătoare.
— Nu intra în casă, mi-a spus ea încet. Ia copilul și pleacă imediat.
Am rămas fără glas. Primul meu gând a fost că femeia nu era întreagă la minte. M-am uitat în jur, sperând să văd pe cineva cunoscut, dar aleea era aproape goală. Doar câțiva trecători grăbiți se pierdeau printre mașinile parcate.
— Doamnă, mă scuzați, dar trebuie să ajung acasă, am spus, încercând să-mi eliberez brațul.
Bătrâna nu m-a lăsat. S-a apropiat și mai mult, iar vocea ei a devenit aproape o șoaptă.
— Dacă intri acum, nu mai ieși cu copilul viu.
Mi s-a făcut frig dintr-odată. Am strâns copilul la piept și am simțit cum mi se taie respirația. Era ceva în felul în care spusese acele cuvinte. Nu părea o amenințare. Părea un avertisment.
Înainte să apuc să întreb cine este, telefonul meu a început să sune. Pe ecran apărea un număr necunoscut. În mod normal, nu aș fi răspuns, dar atunci am simțit că trebuie să o fac.
— Natalia, nu intra în apartament, s-a auzit o voce de bărbat.
Am încremenit.
Vocea aceea îmi era cunoscută. O auzisem în vise, în amintiri și în toate serile în care îmi fusese dor de el. Era vocea tatălui meu.
Doar că tatăl meu murise cu ani în urmă.
— Cine ești? am întrebat, simțind cum îmi tremură mâinile.
— Nu avem timp. Du-te în spatele blocului, la Elena. Ai încredere în ea. Te rog, fă exact ce îți spun.
Am vrut să strig, să cer explicații, să aflu cum era posibil. Dar tonul bărbatului nu lăsa loc de întrebări. M-am întors spre bătrână, însă ea dispăruse. Aleea era goală, iar în urma ei rămăsese doar o urmă vagă de miros de busuioc.
Am fugit cât am putut de repede, cu Matei la piept și plasa lovindu-mi piciorul. În spatele blocului locuia tanti Elena, vecina care mă ajutase de câteva ori de când născusem. Nu eram apropiate, dar era o femeie blândă, dintre acei oameni care îți inspiră liniște fără să spună prea multe.
Am bătut în ușă aproape disperată.
Când m-a văzut plânsă, cu fața albă și copilul lipit de mine, Elena m-a tras imediat înăuntru.
— Ce s-a întâmplat, fata mea?
— Nu pot să explic. Cineva mi-a spus să nu intru în casă. Cred că e ceva rău acolo.
Elena nu a râs. Nu m-a întrebat dacă mi s-a părut. A încuiat ușa, a tras perdeaua și mi-a adus un pahar cu apă.
Telefonul a sunat din nou.
Am răspuns fără să clipesc.
— Sunt aproape, Natalia. Rămâi acolo și nu deschide nimănui.
— Spune-mi cine ești, am șoptit. Nu se poate să fii tata. Eu te-am îngropat.
La capătul firului s-a lăsat o tăcere grea.
— Știu ce ai crezut. Și îmi pare rău. Dar acum trebuie doar să rămâi în viață.
În acel moment, televizorul din bucătăria Elenei a întrerupt programul obișnuit. Pe ecran a apărut o știre de ultimă oră despre o alertă într-un bloc din cartierul Obor. Un apartament fusese evacuat după ce autoritățile descoperiseră un dispozitiv periculos.
Elena s-a uitat la mine fără să mai spună nimic.
Era blocul meu. Era scara mea. Era apartamentul în care urma să intru cu Matei în brațe.
Am început să plâng. Nu am mai putut să mă țin pe picioare. M-am așezat pe marginea unui scaun și mi-am lipit obrazul de fruntea copilului. El dormea în continuare, fără să știe că fusese la câțiva pași de moarte.
După câteva minute, cineva a bătut puternic la ușă.
Elena s-a apropiat încet și s-a uitat pe vizor. Apoi a deschis.
În prag stătea un bărbat ud de ploaie, cu părul grizonat și privirea obosită. Avea fața schimbată, mai aspră, mai îmbătrânită, dar ochii erau aceiași. Ochii pe care îi căutasem ani întregi în fotografii.
— Tată, am spus abia auzit.
Bărbatul a făcut un pas spre mine. Nu a încercat să explice. M-a cuprins în brațe, iar eu am simțit pentru o clipă că toți anii pierduți se prăbușesc peste mine.
— Ești bine. Asta contează acum, mi-a spus el.
În jurul blocului se auzeau sirene. Oamenii strigau, polițiștii alergau, iar eu stăteam în apartamentul Elenei, cu tatăl meu în față, încercând să înțeleg cum poate un om mort să se întoarcă.
— De ce? am întrebat printre lacrimi. De ce ne-ai lăsat să credem că ai murit?
El a oftat și și-a trecut mâna peste față.
— Am fost prins într-o anchetă periculoasă. Am depus mărturie împotriva unor oameni care nu iartă. Ca să vă protejez, a trebuit să dispar. Ei trebuiau să creadă că nu mai exist. Dacă aflau că sunt viu, veneau după voi.
Am simțit cum mi se rupe sufletul în două. Ani de dor, ani de furie, ani în care îl plânsesem la o cruce, iar el fusese undeva, viu, ascuns și singur.
— Și acum? De ce acum?
— Pentru că te-au găsit, Natalia. Cineva a aflat cine ești. Cineva a vrut să ajungă la mine prin tine și prin copil.
Am strâns copilul mai tare. Matei s-a foit ușor, apoi a adormit la loc. Tatăl meu l-a privit cu ochii umezi.
— E nepotul meu?
Am dat din cap. Nu mai puteam vorbi.
A întins mâna spre el, dar s-a oprit înainte să-l atingă, ca și cum nu ar fi îndrăznit. În privirea lui era o durere pe care nu o mai văzusem niciodată.
Poliția a venit la scurt timp pentru declarații. Au întrebat ce știam, cine mă sunase, cine mă avertizase. Le-am povestit despre bătrâna de pe alee, dar nimeni nu părea să o fi văzut. Nicio cameră nu o surprinsese clar. Nimeni din bloc nu o cunoștea.
Când m-am întors spre tata, el nu mai era lângă ușă.
Plecă din nou, așa cum apăruse. Fără explicații complete, fără promisiuni, fără rămas-bun. Pe masa din hol, lângă paharul cu apă, lăsase un bilețel împăturit.
L-am deschis cu mâinile tremurând.
— Când simți că ești singură, amintește-ți că nu ai fost niciodată. Sunt mai aproape decât crezi.
Am plâns în noaptea aceea până nu am mai avut lacrimi. Dar nu mai plângeam doar de frică. Plângeam pentru copilul meu salvat, pentru tatăl pierdut și regăsit, pentru toate adevărurile care mă loviseră într-o singură seară.
De atunci, nu am mai intrat niciodată într-o casă fără să mă uit de două ori în jur. Nu am mai ignorat niciodată un presentiment. Și, uneori, când telefonul sună de pe un număr necunoscut și nimeni nu vorbește, știu că el este acolo.
Nu spune nimic.
Nu trebuie.
Faptul că încă veghează asupra noastră este singurul adevăr de care mai am nevoie.
