Mirela Loșniță
Ultima dorință a fiului nostru, Ethan, a fost una simplă: să vadă un meci adevărat de fotbal împreună cu mine și cu tatăl lui.
Avea doar 10 ani, iar medicii ne spuseseră că tratamentul nu mai funcționa. Din acel moment, fiecare zi devenise pentru noi o încercare disperată de a păstra cât mai multe amintiri.
Eu făceam fotografii la orice.
Cum mânca.
Cum dormea.
Cum râdea.
Cum se certa cu tatăl lui despre fotbal.
Chris, soțul meu, nu mai putea nici el să se bucure pur și simplu de momente. Îl privea constant pe Ethan, întrebându-l dacă este obosit, dacă îi este frig sau dacă îl doare ceva.
Ethan observa tot.
Când organizația care îi îndeplinea ultima dorință l-a întrebat ce își dorește, el a răspuns fără ezitare:
— Un meci de fotbal. Cu mama și tata.
În ziua meciului, când a văzut stadionul, i s-a luminat fața.
Pentru câteva ore, nu mai era copilul bolnav dintr-un salon de spital.
Era doar un băiat de 10 ani care își vedea echipa favorită.
La pauză, fețele noastre au apărut pe ecranul uriaș.
Ethan a început să râdă.
— Suntem faimoși!
Apoi crainicul a spus:
— Ethan, suntem foarte bucuroși că ești aici. Dar există ceva ce nu știi despre această călătorie.
Ni s-a cerut să ne întoarcem.
Pe trepte coborau mai multe persoane de la spital.
Era Ray, omul care se împrietenise cu Ethan și juca mereu fotbal de masă cu el.
Era o asistentă.
Un alt copil internat.
Și Leo, tatăl unui pacient cu care Chris avusese cândva o discuție dură, într-un moment în care durerea îl făcuse să nu mai suporte fericirea altora.
Ray ținea în brațe jocul vechi de fotbal de masă al lui Ethan.
Crainicul a explicat că Ethan ceruse ca „liga lui de spital” să facă și ea parte din zi.
Regula copilului era simplă:
— Toată lumea joacă.
Mai târziu, într-o cameră liniștită a stadionului, am aflat însă adevăratul motiv pentru care Ethan organizase totul.
— De ce ai vrut atât de mult să vină și ei? l-am întrebat.
A ezitat.
— Pentru că oamenii de la spital încă se poartă normal cu mine.
Chris a încremenit.
Ethan a continuat:
— Tata se uită mai mult la mine decât la meci. Mama îmi face poze când mănânc cereale.
M-am uitat la telefonul meu.
— Toată lumea se comportă ca și cum fiecare secundă trebuie să fie specială doar pentru că o să mor.
Camera a devenit complet tăcută.
Apoi Ethan a spus:
— Uneori vreau doar ca lucrurile să fie lucruri.
Atunci am înțeles.
Fiul nostru nu voia ca fiecare clipă să fie transformată într-un rămas-bun.
Voia să trăiască.
Voia să râdă.
Voia să se certe cu tatăl lui despre fotbal și să mă audă pe mine strigând la arbitri.
Voia să fim familia care fuseserăm înainte ca boala să ne învețe să ne temem de fiecare zi.
Ne-am întors la locurile noastre.
De data aceasta, nu am mai făcut fotografii.
Chris a început să țipe la meci fără să se întoarcă imediat spre Ethan.
Eu am protestat la o decizie a arbitrului.
Ethan a izbucnit în râs.
La un moment dat, mâna mea s-a dus automat spre telefon.
M-am oprit.
Ethan a observat.
— Nu faci poză?
— Nu.
— De ce?
L-am privit.
— Pentru că acum vreau doar să fiu aici cu tine.
A dat din cap și s-a întors spre teren.
Spre final, echipa noastră a marcat.
Chris a sărit în picioare.
Ethan ne-a prins pe amândoi de mâini și a început să râdă.
Pentru câteva clipe, nu exista spital.
Nu exista cancer.
Nu exista mâine.
Exista doar un tată, o mamă și copilul lor de 10 ani, într-un stadion plin, țipând pentru aceeași echipă.
Și poate că aceea fusese, de fapt, adevărata lui ultimă dorință.
Nu un meci de fotbal.
Ci să ne vadă trăind din nou alături de el.
