Ana Sasu
La 67 de ani, am făcut pentru prima dată în viața mea ceva fără să cer părerea nimănui.
Mi-am cumpărat un bilet de avion spre Malta.
Singură.
Fără excursie organizată, fără prietene, fără rude și, cel mai important, fără acel glas din mintea mea care îmi spusese aproape toată viața:
„Mai bine nu.”
Fusesem întotdeauna femeia precaută.
Nu plecasem niciodată în străinătate doar pentru plăcerea mea. Nu comandam ceva necunoscut într-un restaurant. Nu intram în vorbă cu străinii. Nu făceam nimic înainte să mă gândesc de zece ori la toate lucrurile care ar putea merge prost.
După ce soțul meu, Mihai, murise, lumea mea devenise și mai mică.
Dar într-o după-amiază, fiica mea, Irina, s-a uitat la mine și mi-a pus o întrebare la care nu am știut să răspund.
— Mamă, când ai făcut ultima dată ceva doar pentru că te făcea fericită?
Am deschis gura.
N-a ieșit niciun cuvânt.
Și poate tocmai tăcerea aceea m-a convins.
Trei săptămâni mai târziu eram într-un avion spre Malta.
Înainte să decolăm, mi-am făcut o promisiune:
Timp de șapte zile voi spune „da”.
Nu orbește și nu lucrurilor periculoase.
Ci vieții.
Nu aveam habar că al doilea „da” important al acelei vacanțe urma să fie pentru un bărbat pe nume David.
Iar ultimul avea să-mi schimbe viața.
După moartea lui Mihai, uitasem cum este să trăiești pentru tine
Eu și Mihai fuseserăm căsătoriți 39 de ani.
Ne cunoscuserăm când aveam 23.
El avea 26.
Nu avuseserăm o poveste spectaculoasă.
Nu existaseră cereri în căsătorie pe plajă sau vacanțe exotice.
Existase viață.
Rate.
Un copil.
Probleme.
Sărbători.
Certuri.
Împăcări.
Cafea băută împreună dimineața.
Mihai fusese omul lângă care îmbătrânisem fără să observ.
Când a murit, cu patru ani înainte de vacanța mea, nu mi-am pierdut doar soțul.
Mi-am pierdut rutina.
Omul căruia îi spuneam lucrurile mărunte.
Cel pe care îl întrebam:
— Vrei să fac cartofi sau orez?
Cel care striga din sufragerie:
— Unde mi-ai pus ochelarii?
Deși îi avea pe cap.
După înmormântare, oamenii au fost lângă mine.
Apoi viața lor a continuat.
A mea parcă nu.
Mă trezeam.
Mergeam la cumpărături.
Vorbeam cu Irina.
Mai ieșeam cu două prietene.
Mă uitam la televizor.
Mă culcam.
Nu eram nefericită în fiecare clipă.
Dar nici nu mai eram curioasă.
Iar Irina observase.
„Mamă, ai 67 de ani, nu 107”
Într-o duminică, fiica mea venise la mine.
Stăteam în bucătărie când mi-a spus:
— Hai să plecăm undeva.
— Unde?
— Oriunde.
— Tu ai serviciu.
— Atunci pleacă tu.
Am început să râd.
— Singură?
— Da.
— Irina, eu nici nu știu să…
M-am oprit.
— Să ce?
Nu știam.
Să merg la aeroport?
Să găsesc un hotel?
Să mănânc singură într-un restaurant?
Toate păreau scuze ridicole.
— Mamă, ai 67 de ani, nu 107.
— Mulțumesc.
— Vorbesc serios.
A luat telefonul.
— Unde ai vrea să mergi?
Nu m-am gândit mult.
— Malta.
S-a uitat surprinsă.
— De unde Malta?
— Am văzut un documentar.
Irina a zâmbit.
— Perfect.
Peste douăzeci de minute aveam rezervarea.
Când am văzut confirmarea, mi s-au înmuiat genunchii.
— Ce-am făcut?
— Ai cumpărat o vacanță.
— Singură.
— Exact.
— Pot s-o anulez?
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu te las.
În avion mi-am făcut promisiunea
Aveam mâinile transpirate când avionul a început să ruleze pe pistă.
Lângă mine stătea o tânără care probabil nu avea nici 25 de ani.
M-a întrebat:
— Prima dată?
— Se vede?
A râs.
— Puțin.
— Prima dată singură în străinătate.
— Atunci trebuie să vă distrați.
Am privit pe geam.
Atunci mi-am spus:
„O să spun da.”
Da unui fel de mâncare pe care nu-l cunosc.
Da unei excursii.
Da unei conversații.
Da unui apus.
Da lucrurilor pe care, în mod normal, le-aș fi refuzat doar pentru că îmi era teamă.
Nu căutam iubire.
Nici măcar nu-mi trecuse prin minte.
Până a doua zi.
L-am cunoscut cu harta întoarsă invers
Mă plimbam prin Valletta.
Aveam o hartă tipărită, deși Irina îmi instalase toate aplicațiile posibile pe telefon.
La un moment dat, un bărbat aflat la o terasă s-a uitat spre mine și a început să zâmbească.
Am încercat să-l ignor.
Apoi a spus în engleză:
— Dacă vreți să ajungeți la catedrală, mergeți în direcția opusă.
M-am uitat la hartă.
— Sunteți sigur?
— Foarte.
S-a apropiat.
— Pentru că țineți harta invers.
M-am uitat.
Avea dreptate.
Am început să râd.
— Prima dată în Malta? m-a întrebat.
— Este atât de evident?
— Doar puțin.
M-am gândit la promisiunea mea.
Spune da.
Când m-a întrebat dacă poate să-mi arate direcția corectă, am acceptat.
Îl chema David.
Avea 70 de ani.
Era britanic, văduv și locuia în apropiere de Manchester.
Cel puțin asta mi-a spus.
O cafea s-a transformat într-o zi întreagă
David avea un fel de a vorbi care mă făcea să mă simt confortabil.
Nu încerca să impresioneze.
Nu vorbea doar despre el.
Punea întrebări.
Și asculta răspunsurile.
După ce mi-a arătat drumul, m-a întrebat:
— Cafea?
Primul meu instinct a fost să refuz.
Apoi mi-am amintit promisiunea.
— Da.
Am băut cafeaua.
Apoi ne-am plimbat.
Mi-a povestit că fusese căsătorit 42 de ani.
Soția lui, Margaret, murise cu cinci ani înainte.
— Îmi pare rău.
— Și mie.
Nu spusese asta dramatic.
Doar simplu.
L-am înțeles.
— Și soțul meu a murit.
S-a uitat la mine.
— De cât timp?
— Patru ani.
— Atunci probabil urăști întrebarea „Ai trecut peste?”.
Am rămas surprinsă.
— Da.
— Pentru că nu treci peste. Înveți să mergi mai departe cu ceea ce s-a întâmplat.
Atunci am știut că îl voi revedea.
În dimineața următoare am luat micul dejun împreună
David mi-a trimis un mesaj.
„Cafea la răsărit?”
M-am uitat la ceas.
Era absurd de devreme.
Am vrut să scriu „nu”.
Am scris:
„Da.”
Apoi au urmat alte lucruri.
— Ferry spre Gozo?
— Da.
— Încerci asta?
— Ce este?
— Nu întreba.
— Da.
— Plimbare cu barca?
Am ezitat.
— Da.
Începuse să-mi placă femeia care deveneam.
Într-o seară, stăteam lângă mare.
David s-a uitat la mine.
— Sunt foarte bucuros că ai spus da.
Am zâmbit.
— Și eu.
Mi-a atins mâna.
N-am retras-o.
În acea seară m-am întors singură la hotel, m-am uitat în oglindă și am văzut ceva ce nu mai văzusem de mult.
Zâmbeam fără motiv.
Apoi m-am simțit vinovată.
M-am așezat pe marginea patului.
— Mihai, ce fac?
Evident, camera a rămas tăcută.
Dar mi-am amintit ceva ce îmi spusese cu ani înainte, când o prietenă de familie rămăsese văduvă și începuse o altă relație.
„Ce ar trebui să facă? Să se îngroape și ea?”
Mihai fusese întotdeauna mai înțelept decât mine în astfel de lucruri.
Am început să plâng.
Apoi să râd.
— Bine, Mihai.
A doua zi l-am sărutat pe David.
În doar câteva zile, singurătatea părea foarte departe
Nu eram naivă.
Știam că o poveste de vacanță poate părea mai intensă decât este.
Dar cu David nu simțeam că jucăm un rol.
Vorbeam despre lucruri reale.
Despre copii.
Despre bătrânețe.
Despre frica de boală.
Despre singurătate.
Despre faptul că niciunul dintre noi nu voia să înlocuiască persoana pierdută.
— Margaret nu poate fi înlocuită, mi-a spus.
— Nici Mihai.
— Bine.
— Bine?
— Înseamnă că nu trebuie să concurăm cu morții.
Am râs.
— Sună groaznic când o spui așa.
— Dar este adevărat.
Era.
Cu o zi înainte să plec, însă, am observat ceva ciudat.
David devenise agitat.
Se uita des la telefon.
Primea mesaje.
Când îl întrebam dacă totul este bine, răspundea:
— Perfect.
Nu l-am presat.
În ultima seară mi-a spus:
— Te invit la cină.
— Unde?
— Surpriză.
Chelnerul a spus un singur cuvânt care m-a pus pe gânduri
Restaurantul era mic și superb.
Avea o terasă cu vedere spre port.
Când am intrat, un chelner mai în vârstă a venit imediat spre noi.
— Mr. Bennett! So nice to see you again!
M-am uitat spre David.
Din nou?
David îmi spusese că nu fusese niciodată la acel restaurant.
A observat expresia mea.
— Îți explic.
— Ce?
— Mai târziu.
Am simțit primul fior de neliniște.
Ne-am așezat.
David părea emoționat.
La un moment dat a spus:
— Mai am o singură surpriză pentru tine.
— Ce surpriză?
— Dacă îți spun, nu mai este surpriză.
Telefonul lui a vibrat.
S-a uitat la ecran.
— Trebuie să răspund.
— Sigur.
S-a ridicat.
— Un minut.
Au trecut zece.
Apoi cincisprezece.
David nu se întorcea.
Am început să-mi imaginez toate variantele posibile.
Poate îi fusese rău.
Poate se întâmplase ceva.
M-am ridicat.
L-am auzit vorbind într-o curte ascunsă
Am trecut pe lângă bucătărie.
În spatele restaurantului exista o curte mică.
Atunci am auzit vocea lui David.
— Nu. Nu încă.
M-am oprit.
O voce de femeie a răspuns:
— Trebuie să-i spui.
Am simțit cum îmi îngheață mâinile.
O femeie.
David nu era singur.
Am făcut un pas.
— Nu pot pur și simplu să-i spun, a zis el. O să creadă că am planificat totul.
— Dar ai planificat!
Femeia aproape râdea.
Mi s-a făcut rău.
Planificat?
Ce planificase?
Am făcut încă un pas.
Prin deschiderea ușii am văzut o femeie de aproximativ 45 de ani.
Lângă ea era un bărbat mai tânăr.
David stătea cu spatele la mine.
— Tată, a spus femeia, trebuie să-i spui adevărul înainte să plece mâine.
Tată?
Am rămas nemișcată.
David a oftat.
— Știu, Emily.
Fiica lui.
Am simțit o ușurare atât de mare, încât aproape am râs.
Dar apoi David a spus ceva care m-a făcut să înlemnesc.
— Dacă află că am venit în Malta special ca să fac asta, poate o să creadă că am folosit-o.
Ce?
„Ai venit în Malta pentru ea?”
Am intrat.
— Să mă folosești pentru ce?
Toți trei s-au întors.
David a albit la față.
— Elena.
— Cine sunt oamenii aceștia?
Femeia s-a apropiat.
— Sunt Emily. Fiica lui.
— Și eu sunt Daniel, a spus bărbatul. Fiul lui.
M-am uitat la David.
— Ce se întâmplă?
— Trebuia să-ți spun la masă.
— Atunci spune-mi acum.
Emily s-a uitat spre tatăl ei.
— Tată…
David și-a trecut mâna prin păr.
— Restaurantul acesta nu este nou pentru mine.
— Mi-am dat seama.
— Am fost aici acum 46 de ani.
Nu înțelegeam.
— Cu Margaret.
Am tăcut.
— În luna noastră de miere.
Dintr-odată furia mea s-a diminuat.
— Aici?
— Da.
A arătat spre curte.
— Chiar aici.
Apoi mi-a spus adevăratul motiv pentru care revenise în Malta
După moartea soției lui, David găsise o scrisoare.
Margaret o scrisese când aflase că era grav bolnavă.
Copiii știau despre ea.
David nu reușise să îndeplinească ultima dorință din scrisoare.
— Ce dorință?
Emily a început să plângă.
David s-a uitat spre mare.
— Să mă întorc în Malta.
— De ce?
— Pentru că aici am fost fericiți prima dată.
Apoi a continuat:
— Margaret mi-a scris că, dacă voi trăi după ea, să nu transform iubirea noastră într-o închisoare.
Am simțit un nod în gât.
David nu mi-a citit scrisoarea.
Era prea personală.
Dar mi-a explicat esența ei.
Soția lui îi ceruse ca, într-o zi, să se întoarcă în locul unde începuse povestea lor și să facă pace cu ideea că viața lui continua.
— Copiii mei au venit aici fără să-mi spună, a continuat el. Știau că urma să vin la restaurant în ultima seară.
M-am uitat la Emily.
— Voi erați surpriza?
A zâmbit.
— Doar o parte.
— Cealaltă parte care este?
Toți s-au uitat la David.
— Nu, am spus. Nu-mi spuneți că este un inel.
Daniel a început să râdă.
— Slavă Domnului că nu.
Am râs și eu.
Tensiunea s-a risipit puțin.
David însă a rămas serios.
— Vino.
În restaurant mă aștepta cineva pe un ecran
Ne-am întors la masă.
Pe un scaun era o tabletă.
David a pornit-o.
Pe ecran a apărut o femeie.
Mi-a luat câteva secunde să înțeleg.
— Irina?!
Fiica mea râdea.
— Bună, mamă.
— Ce cauți aici?!
— Tehnic, sunt în București.
— Știi ce vreau să spun.
David privea masa.
— Am vorbit cu ea.
— Cum ai numărul ei?
Irina a ridicat mâna.
— Eu sunt vinovată.
Am aflat că David îi ceruse permisiunea să-i scrie după ce eu îi arătasem, într-una dintre zile, o fotografie de pe profilul public al fiicei mele.
Nu voia informații despre mine.
Voia un singur lucru.
Să știe dacă ar fi greșit să mă întrebe dacă vreau să-l mai văd după vacanță.
— Mamă, mi-a spus Irina, omul acesta era îngrozit că o să crezi că o aventură de vacanță este tot ce vrea.
M-am uitat la David.
— Serios?
— Foarte.
— Ai 70 de ani.
— Și?
— Te comporți ca un adolescent.
— Mă simt puțin ca unul.
Am început să râd.
Surpriza lui David nu era o cerere în căsătorie
A scos un plic.
— Asta era surpriza.
Înăuntru erau două bilete de avion.
Unul pentru el.
Unul pentru mine.
Nu pentru a pleca împreună imediat.
Erau pentru peste trei luni.
Destinația:
București.
— Ce este asta?
— Vreau să vin să te văd.
Am simțit că îmi dau lacrimile.
— David…
— Nu vreau să-ți cer promisiuni. Nu vreau să te muți. Nu vreau să mă mut eu. Nu vreau să decidem ce suntem după șase zile.
A făcut o pauză.
— Vreau doar să știu dacă cele șase zile pot deveni șapte.
Am zâmbit.
— Șapte?
— Și după aceea opt.
Emily râdea.
— Tata a repetat discursul ăsta de vreo 20 de ori.
David s-a întors spre ea.
— Mulțumesc.
— Cu plăcere.
M-am uitat la bilete.
Apoi la bărbatul care, cu o săptămână înainte, fusese un străin care râdea de harta mea întoarsă invers.
Mi-am amintit promisiunea făcută în avion.
Pentru o săptămână voi spune da.
— Bine, am spus.
David a clipit.
— Bine?
— Da.
Trei luni mai târziu, David a venit la București
Am fost la aeroport împreună cu Irina.
— Mamă, ești emoționată?
— Nu.
— Minți.
— Foarte tare.
Când David a apărut cu bagajul, ținea ceva în mână.
O hartă a Bucureștiului.
Întoarsă invers.
Am început să râd înainte să ajungă la noi.
— Cred că m-am rătăcit, a spus.
— Se vede.
M-a îmbrățișat.
Nu a fost un moment spectaculos.
Nu exista muzică.
Nimeni nu a aplaudat.
Dar când m-a strâns în brațe am știut că ceea ce se întâmplase în Malta nu fusese doar o iluzie de vacanță.
David a stat zece zile.
L-am dus prin București.
A cunoscut-o pe Irina.
A mâncat sarmale și a pretins că poate pronunța „mămăligă”.
Nu putea.
După două luni, am mers eu în Anglia.
Apoi el a venit din nou.
Așa a început relația noastră.
Încet.
Fără promisiuni imposibile.
N-am vândut casa și nu ne-am căsătorit după șase luni
Prietenii mei se așteptau probabil la o poveste spectaculoasă.
— Te muți în Anglia?
— Nu.
— Se mută el aici?
— Nu.
— Vă căsătoriți?
— Nu știm.
La vârsta noastră nu mai simțeam nevoia să bifăm etapele unei relații într-o anumită ordine.
Aveam două vieți deja construite.
Copii.
Case.
Prieteni.
Am învățat să le unim fără să le distrugem.
Petreceam câteva săptămâni împreună.
Apoi fiecare se întorcea acasă.
Vorbeam zilnic.
Călătoream.
Uneori ne certam.
Prima ceartă serioasă a fost pentru că David insista să ajungă la aeroport cu patru ore înainte.
Eu voiam trei.
— Sunt britanic, mi-a spus.
— Nu este o boală.
— Pentru aeroport, aproape este.
Am râs.
Și viața a mers înainte.
Doi ani mai târziu, ne-am întors în Malta
Aveam 69 de ani.
David avea 72.
Am rezervat același hotel.
Într-o seară m-a dus din nou la restaurantul unde îi întâlnisem copiii.
Același chelner ne-a recunoscut.
— Mr. Bennett! Again!
M-am uitat la David.
— De data asta măcar știu de ce spune „again”.
Am luat cina.
La desert, David s-a ridicat.
— Unde mergi?
— Telefon.
Am ridicat sprânceana.
— David…
A început să râdă.
— Glumesc.
S-a așezat la loc.
Apoi a scos ceva din buzunar.
— Dacă este inel, plec.
— Nu este.
Era o fotografie.
Eu și el în prima noastră zi în Malta.
Nu știam că o făcuse cineva.
Pe spate scria:
„Primul DA.”
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Am ceva și pentru tine, i-am spus.
Am scos din geantă un plic.
— Ce este?
— Deschide.
Înăuntru erau două bilete.
Destinația:
Japonia.
David s-a uitat la mine de parcă înnebunisem.
— Japonia?
— Da.
— Elena, tu nu voiai să pleci singură nici până în Malta.
— Știu.
— Și acum vrei Japonia?
Am zâmbit.
— Am exersat.
Dar cel mai neașteptat lucru s-a întâmplat după ce ne-am întors acasă
Câteva luni mai târziu, Irina m-a invitat la cină.
Când am ajuns, pe masă era un plic.
— Ce este?
— Deschide.
Înăuntru era o fotografie cu mine din Malta.
Eram pe un vaporaș, cu părul răvășit de vânt, râzând.
— De unde o ai?
— Mi-ai trimis-o tu.
Pe spate, Irina scrisese:
„Mama mea, înapoi.”
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Ce înseamnă?
Fiica mea s-a așezat lângă mine.
— Când a murit tata, am crezut că te-am pierdut și pe tine puțin câte puțin.
Am început să plâng.
— Irina…
— Știu că erai aici. Dar parcă nu mai voiai nimic.
A arătat spre fotografie.
— Apoi ai plecat în Malta și mi-ai trimis poza asta. Și am văzut-o din nou pe mama pe care o știam.
Am îmbrățișat-o.
Atunci am înțeles ceva.
Cea mai importantă poveste de dragoste începută în Malta nu fusese, de fapt, cea dintre mine și David.
Fusese împăcarea mea cu propria viață.
La 67 de ani am crezut că plec într-o vacanță. De fapt, mă întorceam la mine
Au trecut câțiva ani de atunci.
Eu și David suntem încă împreună.
Nu ne-am mutat definitiv unul la celălalt.
Nu ne-am grăbit să ne căsătorim.
Dar avem un calendar comun plin de bilete de avion.
Am fost în Japonia.
În Portugalia.
În Grecia.
Și, bineînțeles, ne-am întors în Malta.
De fiecare dată când cineva mă întreabă dacă nu mi-a fost teamă să mă îndrăgostesc din nou, răspunsul este simplu:
Ba da.
Mi-a fost foarte teamă.
Doar că am descoperit că poți să faci ceva chiar și atunci când îți este frică.
În dormitorul meu există încă fotografia lui Mihai.
Nu am ascuns-o când David a venit prima dată.
El nici nu mi-a cerut.
În casa lui David există fotografii cu Margaret.
Nici eu nu i-am cerut să le dea jos.
Oamenii pe care i-am iubit înainte nu sunt rivalii noștri.
Sunt părți din oamenii care am devenit.
Iar poate cel mai frumos lucru dintre toate s-a întâmplat anul trecut.
De ziua mea, David mi-a dat o cutie.
Am deschis-o.
Înăuntru nu era un inel.
Era o hartă.
Am desfăcut-o.
Pe ea erau marcate zeci de locuri.
— Ce este?
— Locurile în care n-am fost încă.
Am început să râd.
— Sunt foarte multe.
— Știu.
— Nu avem timp pentru toate.
David a ridicat din umeri.
— Atunci alegem câteva.
— Și dacă nu-mi plac?
M-a privit cu același zâmbet pe care îl avusese în ziua în care mă găsise rătăcită prin Valletta.
— Te întreb și tu spui da.
Am luat un pix și am încercuit primul loc.
David s-a uitat la mine.
— Asta înseamnă da?
— Da.
Pentru că la 67 de ani am plecat în Malta crezând că trebuie să învăț să spun „da” lucrurilor noi.
În realitate, trebuia să învăț ceva mult mai greu:
să nu spun „nu” restului vieții mele doar pentru că o parte frumoasă din ea se terminase.
Mihai fusese marea iubire a primei mele vieți.
David a devenit darul neașteptat al celei de-a doua.
Și eu?
Eu am devenit femeia care, atunci când primește o hartă spre un loc necunoscut, nu o mai întoarce speriată pe toate părțile.
Chiar dacă, uneori, încă o ține invers.
