Mirela Loșniță
Renata Aguilar avea doar opt ani, dar învățase deja că ziua ei de naștere nu era o zi de bucurie.
În timp ce alți copii primeau tort, cadouri și îmbrățișări, ea primea doar tăcere și priviri reci.
În dimineața în care a împlinit opt ani, tatăl ei, Esteban, a trezit-o devreme.
La 8 ani, tatăl ei o ducea în fiecare an la mormântul mamei
— Astăzi nu vei sărbători. Astăzi vei merge să te rogi pentru mama ta.
Renata știa deja ce urma.
În fiecare an era dusă la mormântul mamei sale, Clara, femeia care murise în ziua în care ea venise pe lume.
Ani la rând, familia îi repetase aceeași poveste.
Că sosirea ei fusese urmată de o tragedie.
Că tatăl ei își pierduse soția.
Că viața lor nu mai fusese niciodată la fel.
Fetița nu răspundea niciodată.
Doar asculta și încerca să fie cât mai cuminte.
În acea dimineață însă, avea o problemă mai mare decât tristețea.
De luni întregi o durea stomacul.
Durerea devenea tot mai puternică.
Uneori abia putea să meargă.
Dar nu îndrăznea să se plângă.
Când i-a spus tatălui că nu se simte bine, acesta a oftat și a refuzat să o asculte.
Puțin mai târziu, au ajuns la cimitir.
Cerul era acoperit de nori.
Aerul era rece.
În fața mormântului, Esteban a lăsat-o singură și i-a spus să rămână acolo.
Renata a privit fotografia mamei sale.
Era frumoasă.
Avea un zâmbet blând.
Fetița și-a imaginat pentru o clipă cum ar fi fost să o cunoască.
— Mamă, dacă mă auzi, să știi că îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat, a șoptit ea.
Au trecut ore.
Durerea din stomac devenea tot mai greu de suportat.
În cele din urmă s-a ridicat și a pornit spre casă.
Nu voia să fugă.
Nu voia să se răzvrătească.
Voia doar să facă ceva frumos pentru prima dată în viața ei.
Din economiile strânse în secret, a cumpărat câteva alimente și o lumânare roz.
Apoi s-a oprit în fața unei cofetării.
Privirea i-a rămas lipită de vitrină.
Nu mâncase niciodată tort.
Nu avusese niciodată unul doar pentru ea.
După câteva momente de ezitare, a cumpărat cel mai mic tort pe care și-l permitea.
L-a dus acasă cu grijă.
L-a așezat pe masă.
A aprins lumânarea.
Și-a închis ochii.
Avea trei dorințe.
Să nu mai fie urâtă.
Să știe mama ei că nu a vrut niciodată să provoace suferință.
Și să dispară durerea care îi măcina trupul.
A suflat în lumânare și a gustat o linguriță de cremă.
Pentru o clipă a simțit că este fericită.
Dar în acel moment ușa s-a deschis.
Esteban intrase.
Privirea i s-a oprit pe tort.
Apoi pe lumânarea stinsă.
Chipul i s-a întunecat.
A ridicat tortul și l-a aruncat pe podea.
Crema și căpșunile s-au împrăștiat peste tot.
Renata a rămas nemișcată.
Nu plângea.
Privea doar dezastrul din fața ei.
Apoi durerea din stomac a revenit.
Mult mai puternică.
A căzut în genunchi și s-a ținut cu mâinile de abdomen.
Era palidă.
Respira greu.
Pentru o clipă, Esteban a părut îngrijorat.
Dar nu a spus nimic.
I-a cerut doar să plece din nou.
Fără putere și aproape fără vlagă, Renata s-a întors la cimitir.
Seara începea să coboare peste alei.
S-a așezat lângă mormânt și a privit din nou fotografia mamei sale.
— Mamă, am gustat puțin tort. A fost foarte bun…
A încercat să zâmbească.
Dar imediat a început să tușească.
La început ușor.
Apoi tot mai puternic.
Când și-a dus mâna la gură, a observat ceva care a speriat-o.
O pată roșiatică.
Inima a început să-i bată nebunește.
A vrut să strige după ajutor.
A vrut să-l cheme pe tatăl ei.
A vrut să-i spună mamei că îi este frică.
Dar vocea nu a mai ieșit.
Totul s-a întunecat.
Iar pentru prima dată după mulți ani, liniștea din jurul ei a fost mai puternică decât orice durere.
Fără să știe, acea seară avea să schimbe tot ce credea despre familia ei și să scoată la lumină adevăruri ascunse de prea mult timp.
