Mirela Loșniță
Restaurantul era plin, iar nunta Anei părea desprinsă dintr-o poveste. Luminile calde se reflectau în pahare, invitații râdeau, iar mireasa stătea lângă Vlad, ținându-l de mână cu emoție. Toți așteptau momentul discursului ținut de tatăl ei, domnul Petre.
La nunta fiicei lui, tatăl miresei a chemat în sală femeia care spălase vasele
Când DJ-ul i-a rostit numele, sala a izbucnit în aplauze. Petre s-a ridicat încet, a luat microfonul și s-a uitat spre fiica lui.
— Ana, astăzi ar trebui să vorbesc despre cât sunt de mândru de tine. Și sunt, mai mult decât pot spune.
A făcut o pauză, iar vocea i s-a frânt.
— Dar înainte să vorbesc despre tine, trebuie să vorbesc despre cineva fără de care poate nu ai fi fost astăzi aici.
Toți invitații au amuțit. Petre s-a întors spre bucătărie, unde o femeie cu părul cărunt, șorț alb și mâini obosite strângea farfurii.
— Doamna Maria, vă rog să veniți puțin.
Femeia a încremenit.
— Nu, domnule Petre, eu sunt la vase. Nu e locul meu acolo.
Petre s-a dus până la ea și i-a întins mâna.
— Ba da. Locul dumneavoastră este aici. Ați fost lângă noi când nu era nimeni.
Maria a intrat rușinată în sală, cu privirea în pământ. Ana o privea nedumerită, dar chipul femeii îi părea cunoscut.
Petre a început să povestească. Ana avea doar șase ani când mama ei murise. El lucra de dimineața până seara și nu știa cum să-i prindă părul, ce să-i pună la școală sau cum să-i aline dorul. Într-o dimineață, Maria, vecina lor, l-a văzut neputincios pe hol și a spus simplu:
— Lăsați, domnule Petre. Copilul merge azi cu codițe frumoase.
De atunci, Maria venise zi de zi. Îi făcea pachet, îi cosea uniforma, îi punea comprese când avea febră și îi dădea de mâncare când Petre nu mai avea bani până la salariu.
Ana a izbucnit în plâns.
— Dumneavoastră erați tanti Mari?
Maria a ridicat ochii.
— Da, mamă.
Mireasa a îmbrățișat-o strâns, fără să-i pese de rochie.
Petre i-a oferit un buchet mare de flori și a ridicat paharul.
— Pentru femeia care nu a născut-o pe Ana, dar a avut grijă de ea ca o mamă.
În câteva clipe, toată sala era în picioare. Peste două sute de oameni aplaudau femeia care, cu puțin timp înainte, se temea să intre în sală pentru că avea șorțul pătat.
În seara aceea, nimeni nu a mai vorbit doar despre rochie, meniu sau muzică. Toți au vorbit despre Maria, femeia simplă care făcuse bine în tăcere și care auzise, în sfârșit, cuvintele pe care le meritase de mult:
— N-am uitat.
