Mirela Loșniță
Ziua externării din maternitate ar fi trebuit să fie una dintre cele mai frumoase din viața Ludmilei. Își ținea fetița nou-născută în brațe, simțea emoția de a o aduce pentru prima dată acasă și aștepta, cu sufletul strâns de emoție, să-și vadă soțul venind spre ea cu zâmbetul pe buze. Îi spusese cu câteva zile înainte că în acea zi urmează să plece din spital. Îi repetase ora. Îl rugase, cu glas domol și rugător, să nu întârzie. Dar a așteptat degeaba.
Ludmila și lecția dureroasă a trădării
Momentul în care personalul medical a condus-o până la ieșirea spitalului a fost extrem de stânjenitor. Alte mămici plecau acasă cu zâmbete, flori și baloane. Unele erau întâmpinate cu îmbrățișări, cu aparate de filmat, cu lacrimi de bucurie. Ludmila privea totul cu inima frântă. Niciun chip cunoscut n-o aștepta. Părinții ei erau în alt județ, prea departe pentru a putea ajunge atunci. Iar soțul… dispărut.
A chemat un taxi, cu fetița în brațe și cu lacrimile curgându-i pe obraji. Pe drum, în mintea ei se învârteau toate scenariile posibile. Poate adormise, poate uitase ora, poate ieșise cu prietenii și pierduse noțiunea timpului. Încă încerca să-i găsească o scuză. Încă voia să creadă că totul are o explicație rezonabilă.
Dar când a deschis ușa casei, realitatea a lovit-o nemilos. În dormitorul unde își imagina că va așeza bebelușul într-un pătuț nou, dormea – sau mai bine zis, se întindea – o femeie necunoscută. Aproape dezbrăcată, întinsă în patul conjugal. În acel moment, Ludmila n-a mai avut nevoie de nicio explicație. Totul devenise clar.
Toate acele „delegări”, „ședințe lungi”, „ieșiri cu prietenii” căpătau acum un sens. Simțea cum toate promisiunile lui false, toate zâmbetele mincinoase, toată falsa grijă se prăbușeau într-o realitate dureroasă.
Fără să scoată un cuvânt, a făcut stânga împrejur. Soțul a apărut, panicat, în urma ei, strigându-i numele. Dar era greu să convingi o femeie rănită, când tu nu purtai nici măcar pantalonii. Ea s-a urcat din nou în taxiul care nici nu apucase să plece și a cerut șoferului să pornească. Nu știa unde merge. Nu avea un plan. Nu avea nici bani suficienți. Doar voia să se îndepărteze.
În mașină, Ludmila a izbucnit în plâns. Șoferul, un bărbat trecut de prima tinerețe, nu înțelegea nimic. Conducea în tăcere, privind-o prin oglindă cu îngrijorare. Fetița începuse să plângă și ea, iar atmosfera devenise sufocantă. În cele din urmă, femeia i-a povestit totul. Fiecare detaliu. Fiecare rană.
Și atunci, în mod neașteptat, necunoscutul de la volan a devenit sprijinul ei. I-a propus să meargă la el acasă. Soția lui a primit-o cu bunătate, i-a pregătit o cină caldă și un loc unde să se odihnească. Pentru câteva zile, până când părinții Ludmilei au reușit să ajungă și s-o ia acasă, acea familie necunoscută a devenit refugiul ei.
Soțul a încercat, ulterior, să ia legătura
O suna obsesiv, îi trimitea mesaje, dar Ludmila nu-i mai răspundea. A înțeles că nu are de ce să mai privească înapoi. Și-a schimbat numărul de telefon, s-a mutat la părinți și a demarat procedurile de divorț. A cerut și pensie alimentară pentru copil, deși nu se aștepta la nimic bun de la el. Și-a închis complet ușa inimii pentru acel bărbat care alesese trădarea în locul responsabilității.
Nu s-au mai întâlnit niciodată. El n-a întrebat niciodată de copil, nici de ea. Probabil trăiește și acum cu femeia pe care o avea în pat în ziua în care Ludmila venea din maternitate.
Dar Ludmila nu mai plânge. Nu mai caută explicații, nu mai speră în regrete. Știe că acel om nu merită nicio lacrimă. Știe că, din tot ce a trăit, a învățat cea mai grea, dar și cea mai importantă lecție: niciodată să nu-ți pierzi demnitatea pentru cineva care nu te consideră demn de iubire.
