Roxana
Nu credeam că o singură noapte poate întoarce pe dos patru ani de liniște aparentă. Cu atât mai puțin mă așteptam ca femeia de care divorțasem să reapară exact într-un moment în care eram convins că trecutul nu mai avea nicio putere asupra mea.
Pe Mara n-o mai văzusem de aproape patru ani. Divorțul nostru nu fusese unul spectaculos. Nu existase vreo trădare, vreo scenă de gelozie sau vreun scandal care să ne rupă dintr-odată. Ne îndepărtaserăm încet, aproape fără să ne dăm seama. Eu lucram tot mai mult, ea devenise tot mai retrasă, iar seara ajungeam să stăm unul lângă altul fără să ne mai spunem nimic important.
La un moment dat, tăcerile dintre noi deveniseră mai lungi decât discuțiile. Într-o zi, Mara mi-a spus că nu mai știe cine sunt. I-am răspuns, poate prea repede, că nici eu nu mai știu cine este ea.
Câteva luni mai târziu am semnat actele de divorț.
Ea s-a mutat la Sibiu. Eu am rămas în București.
La început mi-am imaginat că o să-mi fie greu. Apoi viața a început să se umple din nou cu lucruri practice: serviciu, rate, proiecte, ieșiri cu prietenii, zile care semănau una cu alta. Încet, am început să cred că am trecut peste.
Nu mai căutam fotografii cu ea. Nu mai întrebam prietenii comuni ce face. Nu mai verificam dacă este online.
Sau cel puțin asta îmi spuneam.
Într-o luni dimineață, firma pentru care lucram m-a trimis la Sibiu pentru o întâlnire cu un client important. Trebuia să stau două nopți și apoi să mă întorc acasă.
Am ajuns după-amiaza, m-am cazat într-un hotel din apropierea centrului și mi-am petrecut câteva ore pregătind documentele pentru întâlnirea de a doua zi.
Seara, pentru că nu aveam chef să comand mâncare în cameră, am ieșit să mănânc.
Am intrat într-un restaurant mic din centrul vechi, unul dintre locurile acelea liniștite, cu lumină caldă și muzică abia auzită.
M-am așezat la o masă și tocmai îmi deschisesem meniul când am auzit în spatele meu o voce.
— Vlad?
Mi-a înghețat mâna pe pagină.
Vocea aceea nu putea fi confundată.
M-am întors.
Era Mara.
Pentru câteva secunde n-am știut ce să spun. Arăta aproape la fel și, în același timp, complet diferit. Avea părul ceva mai scurt, părea mai slabă și avea o oboseală în privire pe care n-o țineam minte.
— Mara…
A zâmbit.
— Nu-mi vine să cred.
Nici mie.
Mi-a spus că venise să ia cina cu o colegă, dar aceasta anulase în ultimul moment. Am invitat-o să stea cu mine.
A acceptat.
La început am vorbit politicos. Despre serviciu. Despre București. Despre Sibiu. Despre vreme. Exact genul de conversație pe care îl ai cu un om despre care știi aproape totul, dar nu mai ai dreptul să întrebi nimic.
După primul pahar de vin, lucrurile s-au schimbat.
Mara a început să râdă de una dintre poveștile mele, iar pentru o secundă am văzut femeia cu care fusesem căsătorit.
Apoi ne-am amintit de prima noastră vacanță, când rataserăm trenul spre Brașov și petrecuserăm patru ore într-o gară aproape goală.
Am vorbit despre apartamentul nostru mic din București. Despre vecina de la trei care se plângea că facem gălăgie. Despre câinele pe care voiam să-l adoptăm și pe care nu l-am mai luat niciodată.
La un moment dat, Mara a devenit serioasă.
— Crezi că am renunțat prea repede?
Întrebarea m-a luat prin surprindere.
Am privit-o câteva secunde.
— Nu știu.
— Eu m-am întrebat de multe ori.
Am simțit ceva greu în piept.
— Și la ce concluzie ai ajuns?
A zâmbit trist.
— Că unele răspunsuri vin prea târziu.
Am schimbat subiectul.
Sau am încercat.
După cină am ieșit să ne plimbăm. Era frig, dar orașul era încă plin de oameni. Am mers fără direcție, vorbind despre lucruri pe care nu avuseserăm niciodată curajul să ni le spunem în timpul căsniciei.
Mara mi-a recunoscut că se simțise abandonată.
Eu i-am spus că, în ultimii ani ai relației, mă simțisem permanent respins.
Niciunul nu avea complet dreptate.
Și niciunul nu greșise complet.
Când am ajuns în fața hotelului meu era aproape miezul nopții.
Ne-am oprit.
— Cred că ar trebui să plec, a spus Mara.
— Probabil.
Dar niciunul nu s-a mișcat.
Apoi m-a privit.
Am recunoscut imediat privirea aceea.
Am sărutat-o.
N-a fost un sărut timid sau stângaci. A fost ca și cum patru ani ar fi dispărut într-o secundă.
Mara a venit cu mine în cameră.
În noaptea aceea n-am vorbit despre viitor și nici despre ce însemna ceea ce făceam. Poate că amândoi ne temeam că, dacă vom pune întrebări, momentul se va destrăma.
Am adormit târziu.
Pentru prima dată după mulți ani, m-am trezit cu sentimentul ciudat că eram exact unde trebuia să fiu.
Apoi am întins mâna spre partea ei de pat.
Era goală.
M-am ridicat brusc.
Mara plecase.
Hainele ei dispăruseră, geanta nu mai era lângă ușă, iar în baie nu se afla nimeni.
Pe noptieră era un plic alb.
Pe el scria, cu pix albastru:
„Vlad, te rog să nu mă cauți.”
Am rămas câteva secunde nemișcat.
Am deschis plicul.
Înăuntru nu era nicio scrisoare.
Doar o fotografie veche cu noi doi, făcută în primul an de căsnicie.
Pe spatele ei scria o dată.
O dată de peste trei ani.
Și încă trei cuvinte:
„Atunci am aflat.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Am sunat-o imediat.
Telefonul era închis.
I-am trimis mesaj.
„Mara, ce înseamnă asta?”
Nimic.
Am mai încercat după o oră.
Tot nimic.
La întâlnirea de serviciu din dimineața aceea abia am reușit să mă concentrez. În cap îmi revenea aceeași întrebare: ce aflase Mara cu trei ani în urmă?
Data era apropiată de perioada divorțului nostru.
Prea apropiată.
Am încercat să-mi amintesc ce se întâmplase atunci. Fusese exact perioada în care Mara se schimbase brusc. Începuse să vină târziu acasă. Spunea că are nevoie să fie singură. Evita discuțiile despre viitor.
La momentul respectiv fusesem convins că nu mă mai iubește.
Acum mă întrebam dacă nu fusese altceva.
Înainte să plec din Sibiu, am trecut pe la adresa unde știam că locuiește.
Nu mai stătea acolo.
Proprietara mi-a spus că Mara se mutase cu câteva luni în urmă.
— Știți unde?
Femeia a dat din cap.
— Nu. A plecat foarte repede.
M-am întors la București cu fotografia în buzunar.
În zilele următoare am făcut ceea ce Mara mă rugase să nu fac.
Am căutat-o.
Am sunat prieteni comuni.
Nimeni nu știa mare lucru.
O fostă colegă mi-a spus doar că Mara își luase câteva săptămâni libere de la serviciu.
— E bine?
Femeia a tăcut.
— Cred că ar trebui să vorbești cu ea.
— Încerc.
— Atunci continuă.
Atât.
Începusem să am un sentiment pe care nu-l puteam explica. Nu era doar teama că Mara mă evita.
Era senzația că toți știau ceva în afară de mine.
Au trecut trei săptămâni.
Într-o joi după-amiază eram încă la birou când telefonul a început să sune.
Număr necunoscut.
Prefix de Sibiu.
Am răspuns imediat.
— Domnul Vlad Popescu?
— Da.
— Bună ziua. Sunt doctor Anca Marinescu de la Spitalul Clinic Județean Sibiu.
M-am ridicat în picioare.
— S-a întâmplat ceva cu Mara?
A urmat o scurtă pauză.
— Doamna Mara Ionescu a fost internată astăzi. Dumneavoastră figurați în dosarul ei ca persoană de contact.
Mi s-a uscat gura.
— De ce eu? Noi suntem divorțați de aproape patru ani.
Doctorița a tăcut din nou.
— Domnule Popescu, cred că sunt câteva lucruri pe care doamna Ionescu nu a reușit să vi le spună.
Mi-am luat geaca și am ieșit din birou fără să mai explic nimănui nimic.
Am condus spre Sibiu cu mâinile strânse pe volan.
Când am ajuns la spital era aproape ora nouă seara.
Doctorița m-a întâmpinat pe hol.
— Cum este?
— Stabilă.
Am respirat pentru prima dată după câteva ore.
— Ce s-a întâmplat?
Medicul m-a invitat într-un cabinet.
Pe masă se afla un dosar gros.
— Înainte să vă explic, trebuie să vă întreb ceva. Știați că doamna Ionescu este bolnavă?
Am simțit că se învârte camera.
— Bolnavă?
Doctorița mi-a explicat că Mara fusese diagnosticată cu o afecțiune serioasă cu câțiva ani în urmă. Exact în perioada în care relația noastră începuse să se destrame.
Am privit dosarul.
— De cât timp știa?
Medicul mi-a spus data.
Era aceeași dată scrisă pe fotografie.
„Atunci am aflat.”
Am închis ochii.
Dintr-odată, toate lucrurile pe care le interpretasem drept răceală, indiferență și respingere căpătau alt sens.
— De ce nu mi-a spus?
— Asta va trebui să vă spună dumneaei.
Mara dormea când am intrat în salon.
M-am așezat lângă pat și am rămas acolo aproape o oră.
La un moment dat a deschis ochii.
Când m-a văzut, a început să plângă.
— Ți-am spus să nu mă cauți.
— Știu.
— De ce ai venit?
Am scos fotografia din buzunar și am pus-o pe noptieră.
— Pentru că m-am săturat să nu înțeleg.
Mara și-a întors privirea.
După câteva minute a început să vorbească.
Aflase diagnosticul cu puțin timp înainte să ne despărțim. Medicii îi explicaseră că tratamentul urma să fie lung și dificil și că exista riscul unor complicații serioase.
— M-am speriat, Vlad. Nu doar de boală. De tot ce urma să însemne pentru tine.
— Și ai decis tu în locul meu?
— Am crezut că te eliberez.
Am simțit furie.
Și durere.
Și, în același timp, o tristețe uriașă pentru femeia care purtase singură totul timp de ani întregi.
— Eu am crezut că nu mă mai iubești.
Mara a început să plângă și mai tare.
— Tocmai pentru că te iubeam am plecat.
Am rămas mult timp fără să spun nimic.
— Și noaptea de la hotel?
A zâmbit printre lacrimi.
— A fost egoismul meu.
— Cum adică?
— Începusem din nou tratamentul. Nu știam ce urmează. Când te-am văzut în restaurant… am vrut pentru o singură seară să fiu femeia care eram înainte de toate astea.
Am înțeles atunci de ce plecase înainte să mă trezesc.
Nu fusese regret.
Fusese teamă.
— Și plicul?
— Dacă rămâneam dimineața, ți-aș fi spus totul. Și mi-a fost frică.
Am luat-o de mână.
— Atunci spune-mi acum.
Mara s-a uitat la mine.
Și mi-a povestit tot.
Nu ne-am împăcat în ziua aceea.
Nici în următoarea.
Lucrurile nu funcționează atât de simplu.
Patru ani de durere nu dispar într-un salon de spital doar pentru că afli adevărul.
Dar am rămas.
Am mers cu ea la consultații.
Am fost acolo în zilele bune și în cele proaste.
Am început din nou să vorbim. De data aceasta fără orgolii, fără presupuneri și fără să hotărâm unul în locul celuilalt.
După aproape un an, Mara a intrat în remisie.
În ziua în care medicul ne-a dat vestea, am ieșit din spital și am mers până în centrul Sibiului.
Ne-am oprit chiar în fața restaurantului unde ne întâlniserăm întâmplător.
Mara m-a privit și a început să râdă.
— Ciudat cum o singură seară poate schimba totul.
— Mai ales când cineva lasă plicuri misterioase pe noptieră.
A râs.
Apoi m-a luat de mână.
Astăzi nu spun că divorțul nostru a fost o greșeală. Poate că aveam nevoie să pierdem totul ca să înțelegem unde greșiserăm.
Dar știu un lucru.
Uneori, oamenii nu pleacă pentru că nu te mai iubesc.
Uneori pleacă tocmai pentru că iubesc atât de mult, încât ajung să creadă că trebuie să te protejeze chiar și de ei înșiși.
