Ana Sasu
M-am întors din delegație într-o vineri după-amiază, cu aproape șase ore mai devreme decât știa soțul meu.
În mintea mea, surpriza era una frumoasă.
În realitate, eu aveam să fiu cea care urma să primească surpriza vieții.
Mă numesc Ioana, am 38 de ani și sunt căsătorită cu Andrei de aproape doisprezece ani. Locuim într-o casă din apropierea Bucureștiului, cumpărată după ani întregi de economii și rate.
Nu avem o căsnicie perfectă. Cine spune că are probabil minte.
Ne certăm din cauza facturilor, a vaselor lăsate în chiuvetă sau pentru că Andrei uită constant să cumpere exact lucrul pentru care intră în magazin.
Dar ne iubim.
Cel puțin asta credeam când am plecat în delegație.
Trebuia să lipsesc șapte zile. Firma pentru care lucrez organizase o serie de întâlniri la Cluj, iar prezența mea era obligatorie.
Andrei mă dusese la aeroport.
Înainte să cobor din mașină, mă sărutase și îmi spusese:
— Să nu uiți că vinerea viitoare te aștept la cină.
— Dacă supraviețuiești o săptămână fără mine.
— Ioana, am 40 de ani.
— Exact. Situația e gravă.
Am râs amândoi.
Apoi am plecat.
N-aveam idee că, atunci când mă voi întoarce, voi găsi în curtea casei noastre o fotografie uriașă cu mine, lumânări, colivă și zeci de oameni convinși că eu nu mai eram în viață.
Telefonul meu s-a stricat în a treia zi
Primele zile au fost complet normale.
Vorbeam cu Andrei seara.
O sunam pe mama.
Trimiteam mesaje colegelor.
Miercuri însă mi-am scăpat telefonul pe gresia din camera de hotel.
Ecranul s-a făcut negru.
Am încercat să-l repornesc.
Nimic.
— Perfect, am murmurat.
A doua zi aveam întâlniri de dimineață până seara și mi-am spus că voi rezolva problema când mă întorc acasă.
Aveam laptopul de serviciu, dar nu puteam accesa conturile personale fără telefon, pentru că aveam autentificarea în doi pași.
Nu m-am îngrijorat.
Andrei știa unde sunt.
Hotelul avea datele firmei.
Iar eu urma să mă întorc vineri seara.
Numai că joi s-a întâmplat ceva.
Ultima întâlnire programată pentru vineri a fost anulată.
— Putem pleca dimineață, ne-a spus șeful.
M-am bucurat.
Nu i-am spus lui Andrei.
Voiam să-i fac o surpriză.
Am împrumutat telefonul unei colege doar ca să comand transportul, apoi am pornit spre București.
În jurul orei două după-amiaza eram deja aproape de casă.
Și atunci am observat prima mașină.
Era parcată pe trotuar.
Apoi încă una.
Și încă una.
Când am intrat pe strada noastră, am încetinit.
Erau mașini peste tot.
— Ce Dumnezeu…?
Pentru o secundă m-am gândit că Andrei organizase o petrecere.
Dar cine organiza o petrecere vineri, la două după-amiaza?
Am parcat câteva case mai departe.
Când am coborât, am observat ceva și mai ciudat.
Oamenii care intrau în curtea noastră erau îmbrăcați predominant în culori închise.
O femeie ținea în mâini o tavă.
Un bărbat avea un buchet de flori.
Mi s-a strâns stomacul.
Primul meu gând a fost la Andrei.
„S-a întâmplat ceva cu el.”
Am început să merg repede.
Apoi să alerg.
Când am intrat în curte, am crezut că visez
Poarta era deschisă.
Am intrat.
Și m-am oprit.
Erau mese.
Pe ele se aflau farfurii, pahare, mâncare, colivă și lumânări.
În jur erau rude, vecini și câțiva dintre colegii lui Andrei.
Unii vorbeau încet.
Alții păreau că plânseseră.
Pentru câteva secunde, nimeni nu m-a observat.
Apoi am văzut fotografia.
Era așezată pe o masă, lângă flori.
Fotografia mea.
Una făcută cu doi ani înainte, la mare.
Fusese mărită enorm.
M-am uitat la ea.
Apoi la oameni.
Apoi din nou la fotografie.
Creierul meu refuza să proceseze ceea ce vedeam.
O vecină m-a observat prima.
Tanti Florica locuiește peste drum de noi de aproape zece ani.
Avea un pahar în mână.
Când m-a văzut, paharul i-a căzut.
— Doamne Dumnezeule!
Toată lumea s-a întors.
S-a făcut liniște.
O femeie a țipat.
Un bărbat și-a făcut cruce.
Un văr de-al lui Andrei a rămas cu furculița în aer.
— Ioana?!
— Da, eu sunt!
Nimeni nu răspundea.
— Poate să-mi explice cineva ce se întâmplă?
Atunci l-am văzut pe Andrei.
Era lângă terasa din spatele casei.
Purta o cămașă neagră.
Avea fața obosită și ochii roșii.
Când privirile ni s-au întâlnit, a încremenit.
Pur și simplu s-a albit la față.
Am mers direct spre el.
— Andrei, ce se întâmplă aici?
N-a răspuns.
Am arătat spre fotografia mea.
— De ce îmi faci pomană?!
A deschis gura.
N-a ieșit niciun sunet.
— ANDREI!
Atunci expresia lui s-a schimbat.
Șocul a fost înlocuit de furie.
— Mama ta mi-a spus adevărul!
Am rămas nemișcată.
— Ce adevăr?
Mama mea dispăruse
M-am uitat în jur.
Atunci mi-am dat seama că mama nu era acolo.
— Unde este mama?
Andrei și-a trecut mâinile prin păr.
— Nu știu.
— Cum adică nu știi?
— Ioana, de miercuri încerc să dau de tine!
— Mi s-a stricat telefonul.
— Am sunat de zeci de ori!
— Dar ce legătură are mama?
Andrei s-a uitat la oamenii din jur.
— Hai în casă.
— Nu. Vreau să-mi spui acum.
A inspirat adânc.
— Miercuri seara m-a sunat mama ta.
— Și?
— Plângea.
Mi s-a făcut frig.
— De ce?
— Mi-a spus că ai avut un accident.
Am clipit.
— Ce?
— A spus că ai murit.
În jurul nostru s-a auzit un murmur.
— Mama mea ți-a spus că am murit?
— Da.
— Și ai crezut-o?!
— Ioana, era mama ta! De ce naiba aș fi crezut că minte despre așa ceva?
Nu puteam răspunde.
Pentru că avea dreptate.
Mama mea era multe lucruri.
Dramatică.
Încăpățânată.
Uneori prea protectoare.
Dar nu era crudă.
Nu ar fi inventat moartea propriului copil.
— Ce ți-a spus exact?
Andrei a scos telefonul.
— Că mașina în care erai a fost implicată într-un accident și că nu ai supraviețuit. Mi-a spus că firma se ocupă de formalități și că trupul tău urma să fie adus ulterior.
— Asta nu are niciun sens.
— Știu asta acum!
Vocea i s-a frânt.
Pentru prima dată am înțeles prin ce trecuse.
Andrei nu organizase o pomană dintr-un motiv nebunesc.
Timp de aproape două zile crezuse că soția lui murise.
M-am apropiat de el.
— De ce n-ai sunat la firma mea?
A închis ochii.
— Am sunat.
— Și?
— Recepția mi-a spus că nu poate comunica informații personale și că trebuie să contacteze departamentul tău. Am lăsat mesaje. Apoi mama ta m-a sunat iar și mi-a spus să nu mai insist.
Asta schimba totul.
— Unde este mama?
— Asta încerc să aflu.
Adevărul era mai ciudat decât ne imaginam
În acel moment, verișoara mea, Cristina, s-a apropiat.
— Ioana…
Am privit-o.
— Tu știai ceva?
— Mama ta m-a sunat miercuri.
— Și ție ți-a spus că am murit?
Cristina a ezitat.
— Nu exact.
Toată lumea a tăcut.
— Atunci ce ți-a spus?
— Mi-a spus că a primit un telefon despre un accident și că… nu mai gândește limpede.
— De la cine?
— Nu știu.
În următoarea oră am început să reconstruim totul.
Și atunci am descoperit detaliul care explica nebunia.
Mama primise miercuri după-amiază un apel.
Persoana de la celălalt capăt îi spusese că fiica ei fusese implicată într-un accident grav în timp ce se afla plecată.
Apoi îi ceruse bani pentru „formalități urgente”.
Mama intrase în panică.
Încercase să mă sune.
Telefonul meu era mort.
Îl sunase pe Andrei, dar în primele minute nu reușise să dea de el.
În starea de șoc, interpretase totul drept o confirmare.
Escrocii au continuat să o preseze.
Din fericire, mama nu le trimisese bani.
Dar emoțional se prăbușise.
Când a vorbit în cele din urmă cu Andrei, era atât de convinsă că informația era reală, încât îi spusese direct:
— Ioana nu mai este.
Andrei nu avusese niciun motiv să creadă că mama mea inventa așa ceva.
Iar eu eram de negăsit.
Combinația fusese perfectă pentru un dezastru.
— Dar unde este acum? am întrebat.
Cristina a răspuns:
— La mine.
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
— Ce?!
— A venit aseară. I-am dat un calmant ușor recomandat de medic și a dormit. Azi dimineață încă nu era în stare să vină aici.
— Cristina!
— Ioana, nu știam că ești vie!
Fraza aceea era atât de absurdă, încât aproape am râs.
— Sun-o.
„Mamă, sunt eu”
Cristina a format numărul.
Mama a răspuns după câteva secunde.
— Alo?
I-am luat telefonul.
— Mamă?
S-a făcut liniște.
— Mamă, sunt eu.
Am auzit un suspin.
Apoi un țipăt.
— IOANA?!
— Da.
— Ioana!
A început să plângă atât de tare, încât nu mai înțelegeam ce spune.
Și eu am început să plâng.
Andrei mă ținea de mână.
— Sunt bine, mamă.
— Dar telefonul… omul acela… mi-a spus…
— A fost o înșelătorie.
— Dumnezeule…
— Sunt bine.
În mai puțin de jumătate de oră, Cristina a adus-o.
Când mama a coborât din mașină și m-a văzut în poartă, și-a dus ambele mâini la gură.
Apoi a alergat spre mine.
Nu-mi amintesc când m-a îmbrățișat ultima dată atât de tare.
— Iartă-mă!
— Nu ai ce să-mi ceri iertare.
— I-am spus lui Andrei că ai murit!
— Știu.
— Am făcut o nenorocire.
Am privit peste umărul ei.
În curtea mea erau aproximativ patruzeci de oameni, o fotografie uriașă cu mine și suficientă mâncare pentru o armată.
— Da, am spus. Recunosc că situația a scăpat puțin de sub control.
Andrei a început să râdă.
Mama s-a uitat la el.
Apoi la mine.
Și, printre lacrimi, am început și eu să râd.
Pomana mea s-a transformat într-o petrecere
Problema era că aveam curtea plină de oameni și mese pline cu mâncare.
Tanti Florica a fost cea care a rezolvat situația.
A ridicat paharul și a spus:
— Păi dacă tot este Ioana vie, eu zic să mâncăm pentru sănătatea ei!
Toată curtea a izbucnit în râs.
Cineva a mutat fotografia.
Altcineva a strâns lumânările.
Andrei s-a dus în casă și s-a întors cu boxa portabilă.
În mai puțin de douăzeci de minute, cea mai bizară pomană din cartier se transformase într-o petrecere.
Mama stătea lângă mine și nu-mi mai dădea drumul la mână.
Andrei mă privea de parcă îi era teamă că voi dispărea dacă își întoarce privirea.
La un moment dat, am rămas doar noi doi pe terasă.
— Ești supărată pe mine? m-a întrebat.
— Pentru ce?
— Pentru toată nebunia asta.
M-am uitat spre fotografia mea uriașă.
— Poate doar pentru poza aleasă.
A clipit.
— Ce are poza?
— Puteai să găsești una în care nu eram arsă de soare.
Pentru prima dată în două zile, a râs cu adevărat.
Apoi m-a îmbrățișat.
— Am crezut că te-am pierdut.
Vocea i s-a schimbat.
Nu mai glumea.
— Două zile am crezut că nu te mai văd niciodată.
L-am strâns și eu.
— Sunt aici.
— Știu.
— Și data viitoare când cineva îți spune că am murit?
— Sun la poliție, la firma ta, la hotel, la aeroport și probabil la jumătate de planetă înainte să comand coliva.
Am râs.
— Avem o înțelegere.
Din cea mai urâtă zi a ieșit ceva bun
În zilele următoare am raportat apelul primit de mama și am făcut toate demersurile necesare.
Cel mai important era că nu trimisese bani și că nimeni nu fusese rănit.
Dar întâmplarea ne-a schimbat.
Mama a devenit mult mai atentă la apelurile primite de la necunoscuți.
Eu mi-am cumpărat imediat un telefon de rezervă și am lăsat familiei datele de contact ale firmei și hotelurilor atunci când plec.
Iar Andrei…
Andrei a păstrat fotografia.
Am descoperit-o câteva săptămâni mai târziu în garaj.
— De ce n-ai aruncat-o?
A ridicat din umeri.
— Am un plan.
— Nu vreau să știu.
La aniversarea mea, câteva luni mai târziu, am aflat planul.
Aceeași fotografie uriașă era în curte.
Numai că Andrei lipise deasupra ei o pancartă:
„ÎNCĂ VIE. ȘI TOT EA CONDUCE CASA.”
Mama a râs până i-au dat lacrimile.
Eu l-am alergat pe Andrei prin curte cu un prosop de bucătărie.
Iar vecinii au povestit întâmplarea luni întregi.
Uneori mă gândesc cât de absurdă a fost acea zi.
Plecasem șapte zile într-o banală delegație și mă întorsesem la propria pomană.
Dar dintre toate imaginile care mi-au rămas în minte, una este mai puternică decât celelalte.
Nu fotografia mea.
Nu mesele.
Nu fețele oamenilor când m-au văzut intrând pe poartă.
Ci chipul lui Andrei.
Pentru câteva secunde, înainte să înțeleagă că eram cu adevărat acolo, am văzut în ochii lui cât de mult mă iubea.
În seara aceea, după ce ultimul musafir a plecat, am rămas împreună în curte.
Mama adormise în camera de oaspeți.
Mesele erau încă acolo.
Andrei și-a pus brațul în jurul meu.
— Știi ce mi-am dat seama în ultimele două zile?
— Că nu trebuie să crezi tot ce auzi la telefon?
— Și asta.
— Atunci ce?
M-a privit.
— Că tot ce credeam important poate deveni complet lipsit de sens într-o secundă.
Am tăcut.
— Serviciul, facturile, certurile noastre prostești… Când am crezut că nu mai ești, aș fi dat orice să te mai aud o dată certându-mă că am lăsat șosetele lângă pat.
Am zâmbit.
— Nu te obișnui. Mâine le strângi.
A râs și m-a sărutat pe frunte.
În dimineața următoare m-am trezit înaintea lui.
Am făcut cafeaua și am ieșit pe terasă.
Soarele abia răsărea.
Pe masă mai rămăsese un singur lucru din ziua precedentă: o floare albă.
Am luat-o și am pus-o într-un pahar cu apă.
Nu voiam să păstrez nimic trist din acea întâmplare.
Pentru că, până la urmă, propria mea pomană nu devenise ziua în care familia mea mă pierduse.
Devenise ziua în care ne-am dat seama cât de mult însemnam unii pentru ceilalți.
Iar câteva minute mai târziu, Andrei a apărut în prag, ciufulit și somnoros.
— Bună dimineața.
M-am întors spre el.
— Vezi? Tot aici sunt.
A venit lângă mine, m-a cuprins cu brațele și a spus:
— Și de acum înainte, prefer să sărbătorim asta în fiecare zi.
