Laciu Andreea
Era o după-amiază obișnuită de sâmbătă, iar eu stăteam pe o bancă într-un parc aglomerat din centrul orașului. Soarele încălzea ușor asfaltul și frunza unui copac căzuse chiar lângă mine, semn că toamna începuse să-și intre în drepturi. Telefonul era în buzunar, dar eu preferam să privesc oamenii care treceau în graba lor, fiecare cu poveștile lor, cu grijile lor.
Nici nu știu când a apărut lângă mine un bărbat în vârstă, cu o pălărie ușor răsucită și ochii blânzi. Nu avea o privire obosită, ci una plină de curiozitate și bunătate. Mi-a zâmbit și a întrebat: „Pot să mă așez aici?”
Am dat din cap, și astfel a început o conversație care avea să îmi schimbe complet viața.
Bărbatul, pe care îl chema Mihai, mi-a povestit că era pensionar și că în fiecare zi venea în parc pentru a observa lumea, pentru a înțelege mai bine oamenii. Spunea că fiecare persoană poartă o poveste neștiută, un motiv pentru care acționează într-un anumit fel.
Am început să vorbim despre viață, despre frici, despre vise și regrete. Eu îi povesteam despre jobul meu stresant, despre dorința de a face ceva mai autentic, despre frustrarea că zilele mele par toate la fel. Mihai asculta cu atenție, fără să mă judece, iar cuvintele lui erau simple, dar pline de înțelepciune.
„Știi,” mi-a spus, „viața nu e despre a trăi pentru a mulțumi pe alții sau pentru a respecta planuri stricte. E despre a găsi acele momente care îți aduc bucurie sinceră, acele clipe în care simți că exiști cu adevărat.”
Mi-a povestit despre tinerețea lui, despre greșelile făcute, despre cum, în ciuda tuturor obstacolelor, a găsit fericirea în lucruri mărunte: să picteze, să îngrijească flori, să ajute oamenii din jur.
Fiecare frază pe care o rostea părea să răzbată prin învălmășeala gândurilor mele. Pentru prima dată, am simțit că nu sunt singură în lupta mea interioară.
Pe măsură ce soarele cobora, Mihai m-a întrebat ce aș face dacă n-aș avea niciun fel de teamă. Fără să ezit, am spus că mi-ar plăcea să călătoresc, să văd lumea, să cunosc oameni și culturi noi.
„Atunci fă-o,” mi-a spus calm. „Nu lăsa frica să te țină prizonieră. Viața e prea scurtă pentru regrete.”
Cuvintele lui au rămas cu mine mult timp după ce s-a ridicat și a plecat încet spre ieșirea din parc. Mi-am dat seama că acea întâlnire, întâmplătoare sau nu, era un semnal. Un impuls de a ieși din zona mea de confort și de a trăi cu adevărat.
În săptămânile care au urmat, am început să fac mici schimbări. Am renunțat la jobul care mă sufoca și am început să lucrez ca freelancer, ceea ce mi-a oferit libertatea de a călători. Prima mea călătorie a fost într-un loc despre care doar citisem până atunci, iar fiecare pas făcut acolo mi-a adus o bucurie profundă.
Am cunoscut oameni care mi-au împărtășit povești uimitoare, am învățat să apreciez fiecare moment și să nu mai mă tem de incertitudine. Viața mea s-a transformat, iar totul a început cu acea simplă conversație în parc.
Astăzi, când privesc în urmă, știu că uneori, întâlnirile neașteptate cu oameni simpli pot fi cele care ne deschid ochii spre adevărata frumusețe a vieții. Iar Mihai mi-a arătat că schimbarea începe întotdeauna din interior.
Sursă foto: Pixabay
