Roxana
Maria se întorcea acasă de la serviciu, istovită, cu durerea obișnuită din tălpi și spatele încordat de la orele întregi petrecute în picioare. Lucra la un supermarket, la raionul de legume, acolo unde femeile învață ce înseamnă cu adevărat oboseala și răbdarea. Își spunea mereu că rezistă pentru o viață mai bună, pentru liniște… dar de ceva timp, liniștea îi dispăruse complet din viață.
O aștepta acasă soțul ei, Bogdan – un bărbat pe care odinioară îl iubise cu toată inima. Un bărbat care o făcea să râdă, care știa să o privească în ochi și să-i spună că e frumoasă chiar și când purta halatul murdar de vară. Dar acel Bogdan nu mai exista. Fusese înlocuit, încetul cu încetul, cu o umbră leneșă și pretențioasă, care nu mai căuta de lucru decât cu vorba și trăia din eforturile ei, ca un parazit sofisticat.
Bărbatul perfect pe hârtie, coșmarul din realitate
Bogdan fusese concediat acum un an. La început, Maria l-a susținut. L-a încurajat, l-a mângâiat, i-a pregătit CV-ul, i-a căutat anunțuri. Dar timpul a trecut și entuziasmul lui Bogdan a pălit mai repede decât speranțele ei. În loc să se implice, începu să-și petreacă diminețile pe canapea, cu telecomanda în mână, și serile comentând alegerile ei din bucătărie.
În tot acest timp, Maria devenise întreținătorul principal. Salariul ei modest se împărțea între facturi, mâncare, rate și, mai nou, micile mofturi ale unui om care părea că nu vrea decât să fie întreținut.
Întoarcerea acasă: oboseală, reproșuri și… pretenții
Era vineri, zi de salariu. Maria urcase obosită cele opt etaje, cu două plase mari de cumpărături în mâini și cu capul plin de calcule: cum să împartă banii între chirie, datorii, medicamentele mamei și un detergent care era la promoție.
Când a intrat pe ușă, Bogdan o aștepta deja. A luat sacoșele din mâinile ei fără să zică mare lucru, le-a dus în bucătărie și a început să le răscolească, bombănind.
— Maria, asta pentru ce e? a întrebat uitându-se la un pachet de legume congelate.
— E un amestec pentru garnitură, stil franțuzesc, a răspuns ea calm.
— De când suntem noi francezi? De ce dracu’ aș începe să mă hrănesc cu iarbă?
Apoi, a urmat replica ce a umplut paharul:
„Femeie, ți-ai primit salariul? Bravo. Acum dă-mi jumătatea mea.”
Maria a clipit de două ori, apoi a făcut un pas înapoi. Își simțea pieptul cum i se strânge, nu de frică, ci de scârbă. În acel moment, ceva s-a rupt în ea. Fără să răspundă, a mers în sufragerie, și-a luat telefonul de pe canapea și a format un număr. În timp ce tonul de apel suna, Bogdan o privea, încă stăpân pe situație, cu o sprânceană ridicată.
— Ce faci? a întrebat el, prefăcându-se amuzat.
Dar când Maria a spus calm în receptor:
„Da, bună seara, aș dori să depun o plângere pentru întreținere abuzivă și cerere de evacuare.”
Bogdan a înghețat.
Când te saturi, nu mai țipi. Doar acționezi
Maria nu a mai spus nimic. A închis telefonul, s-a dus în baie, s-a spălat pe mâini, apoi a revenit în bucătărie și a început să-și prepare o cană de ceai, calmă ca o apă adâncă. Bogdan nu zicea nimic. Se așezase pe marginea patului, parcă cuprins brusc de frig.
— Glumeam, Mărioara… hai, nu fi nebună… a murmurat el, dar vocea lui nu mai avea siguranța de altădată.
Maria nu glumea. Un an întreg tăcuse, îndurase, plânsese în baie și făcuse slalom printre reproșuri și pretenții. Îi cumpăra chipsuri când voia „ceva să ronțăie”, plătea internetul să stea liniștit și încă îl suporta când îi spunea că „ea oricum nu se pricepe la nimic, doar muncește ca o roabă”. Dar acel moment fusese scânteia.
Pentru prima dată, Maria alesese să spună „nu”.
De ce unele femei rabdă prea mult
Povestea Mariei nu este unică. În multe cămine, femei obosite, dar curajoase, țin în spate greutăți care ar frânge orice bărbat. Din rușine, din frică sau dintr-o iubire naivă, acceptă ani la rând să fie exploatate emoțional, financiar și uneori fizic de parteneri care nu mai oferă nimic în schimb.
Și nu e vorba doar de bani. Este vorba despre respect. Despre echilibru. Despre acel „împreună” care se transformă în „doar tu”.
Când Maria a format acel număr, nu a fost doar o plângere. A fost un manifest. A fost vocea tuturor femeilor care, în tăcere, s-au întrebat: „dar eu când mai contez?”.
Când iubirea devine sclavie mascată
Bogdan nu era agresiv. Nu ridica mâna. Nu înjura constant. Dar era un maestru al manipulării pasive. Al vinovăției strecurate în glume. Al privirilor care te fac să te simți nedemnă chiar dacă ești cea care ține casa.
Fiecare ironie legată de ce cumpăra ea. Fiecare reproș despre „cum nu e el obișnuit cu mâncarea aia de supermarket”. Fiecare cerere de bani exprimată ca un drept, toate acestea erau forme subtile de abuz.
Maria a înțeles într-un final că nu mai era partener într-o relație. Era întreținătoare într-un contract unilateral, cu termen nedefinit.
Alegerea de a pune capăt nu a venit ușor. Dar a venit cu forța acumulată din sute de zile în care s-a culcat plângând și s-a trezit cu zâmbet fals.
