Loredana Ionescu
Când l-am cunoscut pe Eduard, aveam impresia că am găsit omul alături de care îmi voi petrece întreaga viață.
Era atent, glumeț și știa întotdeauna ce să spună. Îmi aducea flori fără motiv, mă suna doar ca să-mi spună că îi este dor de mine și îmi promitea că vom avea o familie frumoasă.
După aproape doi ani de relație, m-a cerut în căsătorie.
Am spus „da” fără să ezit.
L-am prezentat familiei mele. De fapt, familia mea era mică.
Tatăl meu murise când eu aveam doar opt ani, iar fratele meu mai mare, Radu, devenise atunci bărbatul casei.
El fusese cel care mă dusese în prima zi la liceu.
El mă învățase să merg cu bicicleta.
El mă luase în brațe când plângeam după tata.
Mama îl privea mereu cu mândrie.
Când l-au cunoscut pe Eduard, amândoi au spus același lucru.
— Pare un băiat bun.
Radu însă m-a tras deoparte după cină.
— Dacă te face vreodată să plângi, să-mi spui.
Am râs.
— Exagerezi.
El a zâmbit.
— Sper să exagerez.
Au urmat luni întregi de pregătiri.
Rezervasem un restaurant elegant.
Invitaserăm aproximativ 120 de persoane.
Totul era exact cum visasem încă din adolescență.
Rochia albă, orchestra, florile, luminile, tortul cu patru etaje.
În dimineața nunții eram atât de emoționată încât abia reușeam să respir.
Mama plângea de fiecare dată când mă privea.
— Tatăl tău ar fi fost atât de mândru…
Iar eu încercam să nu-mi stric machiajul.
Ceremonia a fost perfectă.
Ne-am spus jurămintele.
Am dansat.
Am făcut sute de fotografii.
Invitații spuneau că este una dintre cele mai frumoase nunți la care participaseră.
Credeam că nimic nu poate strica acea zi.
M-am înșelat.
Spre seară, prezentatorul a anunțat momentul tăierii tortului.
Îmi imaginasem acel moment de sute de ori.
Eu și soțul meu, ținând împreună cuțitul.
Prima felie.
Pozele.
Zâmbetele.
Aplauzele.
Exact cum vedeam pe toate paginile cu nunți.
Am pus mâna peste mâna lui.
Fotograful ne-a spus:
— Perfect… încă puțin… zâmbiți…
În clipa în care am întors capul spre Eduard, el mi-a zâmbit larg.
Un zâmbet ciudat.
Nici n-am apucat să întreb ce face.
Am simțit două mâini puternice împingându-mi capul înainte.
O secundă mai târziu…
Fața mea era înfiptă complet în tort.
Crema îmi intrase în ochi.
În nas.
În păr.
Voalul alb era acoperit de frișcă și ciocolată.
Machiajul curgea.
Rochia era pătată.
Am rămas nemișcată.
Nu puteam nici măcar să clipesc.
În sală s-a făcut liniște.
Apoi s-au auzit câteva râsete stinghere.
Eduard râdea în hohote.
Și-a trecut degetul prin crema rămasă pe obrazul meu.
A gustat-o teatral.
— Mmm… dulce.
Unii invitați au zâmbit forțat.
Alții își întorceau privirea.
Mama și-a dus mâna la gură.
Ochii ei se umpluseră de lacrimi.
Eu simțeam că mă sufoc.
Nu din cauza cremei.
Ci din cauza umilinței.
În timp ce încercam să-mi șterg ochii, am auzit zgomotul unui scaun împins brusc.
Era Radu.
Se ridicase atât de repede încât masa aproape se răsturnase.
Fața îi era împietrită.
Nu țipa.
Nu gesticula.
Mergea încet spre noi.
Toată lumea îl urmărea.
Eduard încă râdea.
— Hai, frate, relaxează-te. A fost doar o glumă!
Radu s-a oprit la câțiva pași.
L-a privit fix.
— O glumă?
— Exact.
— Ești sigur?
Eduard a ridicat din umeri.
— Normal.
— Atunci glumele trebuie să fie amuzante pentru toată lumea.
Eduard a râs din nou.
— Ce sensibil sunteți…
Radu a întors capul spre invitați.
— Doamnelor și domnilor… vă rog două minute.
Sala a amuțit.
Fratele meu a luat microfonul formației.
Vocea îi era calmă.
— Astăzi nu sunt aici doar ca frate al miresei. Sunt omul care și-a promis în urmă cu douăzeci de ani că va avea grijă de sora lui cât va trăi.
M-am uitat la el fără să înțeleg.
— Acum câteva luni, am fost la o petrecere a burlacilor organizată pentru Eduard.
Eduard a încremenit.
— Radu…
— Lasă-mă să termin.
Toți invitații îl priveau.
— Acolo, mai mulți prieteni l-au încurajat să-i bage fața în tort miresei. El le-a spus că abia așteaptă momentul. Că vrea să-i arate cine conduce în casă încă din prima zi.
În sală s-a făcut o liniște apăsătoare.
Eduard devenise palid.
— Minți!
Radu și-a scos telefonul.
— Nu.
A apăsat un buton.
Din boxe s-a auzit vocea lui Eduard.
— Dacă o împing cu fața în tort în fața tuturor, o să înțeleagă de la început că eu fac regulile. Dacă se supără, înseamnă că nu știe de glumă.
Se auzeau râsetele prietenilor.
Apoi încă o replică.
— După nuntă trebuie s-o mai pun la punct din când în când. Altfel femeile uită cine e șeful.
Mama a izbucnit în plâns.
Mai multe femei din sală și-au dus mâna la gură.
Câțiva invitați au început să murmure.
Eduard încerca disperat să oprească înregistrarea.
— Nu era serios!
Radu a retras telefonul.
— Ba da.
Unul dintre cavalerii de onoare s-a apropiat de Eduard.
— Chiar ai spus asta?
Eduard bâlbâia explicații.
— Eram între băieți… glumeam…
Dar nimeni nu mai râdea.
Nașul și-a scos încet papionul.
— Dacă pentru tine asta e o glumă, eu plec.
Soția lui l-a urmat imediat.
Apoi încă o familie.
Și încă una.
În câteva minute, zeci de invitați se ridicaseră.
Unii îl priveau cu dezgust.
Alții nici măcar nu-l mai priveau.
Restaurantul, care cu câteva minute înainte era plin de muzică și voie bună, devenise aproape mut.
Eduard s-a întors spre mine.
— Iubito… spune-le că exagerează.
L-am privit pentru prima dată fără să văd omul de care mă îndrăgostisem.
În fața mea era un străin.
Mi-am amintit toate momentele în care îmi spusese:
— Nu te îmbrăca așa.
— Nu mai vorbi cu colegul acela.
— Eu știu mai bine.
Atunci mi se păreau detalii.
Acum toate se legau.
Am desfăcut încet verigheta.
Și i-am pus-o în palmă.
— Pentru tine poate a fost o glumă.
Vocea mea tremura.
— Pentru mine a fost începutul unei vieți din care nu vreau să fac parte.
Eduard a rămas fără cuvinte.
Mama a venit și m-a îmbrățișat.
O domnișoară de onoare mi-a adus un prosop umed.
Radu s-a apropiat.
— Îmi pare rău că a trebuit să afli așa.
L-am privit printre lacrimi.
— Tu știai?
A dat din cap.
— După petrecerea burlacilor am început să-l urmăresc mai atent. Am făcut rost de înregistrare și am sperat că nu va avea niciodată ocazia să confirme ceea ce spunea. Dar când te-a împins în tort… am înțeles că omul din înregistrare era adevăratul Eduard.
Am izbucnit în plâns.
De data aceasta însă nu mai eram singură.
Restaurantul a decis să refacă gratuit o parte din petrecere.
Bucătarii au adus un alt tort, mai mic.
Formația a început din nou să cânte.
Invitații au rămas alături de mine și de familia mea.
Am dansat cu mama.
Am dansat cu Radu.
Toată lumea încerca să-mi redea zâmbetul.
La plecare, administratorul restaurantului mi-a spus:
— Uneori, o nuntă anulată este mai fericită decât o căsnicie nefericită.
Avea dreptate.
Au trecut aproape doi ani de atunci.
Astăzi sunt psiholog și lucrez cu femei care au trecut prin relații toxice.
În fiecare zi le spun același lucru:
„Respectul nu este o glumă.”
Radu încă mă sună în fiecare duminică.
Mama spune că tata ar fi fost mândru de noi.
Iar eu sunt convinsă că acea zi, pe care o credeam cea mai mare tragedie din viața mea, a fost, de fapt, salvarea mea.
Pentru că uneori nu contează cât de frumos începe o poveste.
Contează să ai lângă tine oameni care au curajul să o oprească înainte să se transforme într-un coșmar.
