Într-o zi aparent obișnuită, Sonia, nepoata lui Mihai, răsfoia vechi cărți din biblioteca bunicului. Printre pagini îngălbenite, a găsit un plic vechi, cu marginile fragile. Pe el, scris de mână cu cerneală albastră, un singur cuvânt: „Mihai”.
„E adresată ție, bunicule,” a spus ea încet, emoționată.
Mihai a întins mâna spre plic, iar degetele i-au început să tremure.
„După atâția ani…” a murmurat cu glas stins.
Sonia a desfăcut cu grijă sigiliul. Înăuntru erau câteva foi subțiri, scrise cu un scris mărunt și ordonat. A luat prima pagină și a început să citească cu voce joasă, dar clară:
„Dragul meu Mihai,
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că ai deschis în sfârșit cartea pe care ți-am dăruit-o înainte de plecarea mea. Sper că nu a trecut prea mult timp, deși știu cât de încăpățânat poți fi.
Am ascuns această scrisoare aici pentru că știam că nu vei accepta să o citești direct de la mine. Erai prea mândru, prea rănit de decizia mea de a pleca.
Dar trebuie să știi adevărul, Mihai. Nu te-am părăsit din lipsă de iubire. Dimpotrivă, te-am iubit atât de mult încât am făcut singurul lucru care te putea proteja.”
Sonia s-a oprit pentru o clipă. Ochii bunicului erau umezi, iar chipul îi era împietrit într-o expresie de durere profundă. I-a strâns mâna și a continuat să citească:
„Când am aflat de boala mea, doctorul mi-a spus că mai am doar câteva luni. Leucemia era avansată, fără speranță de vindecare în 1962. Nu am vrut să-ți spun. Nu suportam ideea de a te vedea suferind alături de mine, zi după zi, văzându-mă cum mă sting.
Am preferat să plec, să te las să mă urăști pentru abandonare, decât să te las cu povara de a mă veghea până la sfârșit.
Am plecat la Viena, la mătușa Elena. I-am făcut să promită că nu-ți va spune niciodată adevărul. Voiam să mă urăști, să mă uiți, să mergi mai departe.
Era singurul cadou pe care ți-l mai puteam face – libertatea de a nu suferi alături de mine.”
Sonia înghiți în sec. Bunicul părea acum nemișcat.
„Maria…” a șoptit el, aproape imperceptibil. „Continuă, te rog.”
Sonia a dat pagina:
„Nu știu dacă mai sunt în viață când vei citi aceste rânduri. Tratamentele experimentale pe care le-am încercat s-ar putea să nu funcționeze.
Dar vreau să știi că fiecare zi departe de tine a fost o tortură. Fiecare dimineață m-am trezit cu numele tău pe buze, fiecare noapte am adormit cu chipul tău în minte.
Te-am rugat să citești această carte pentru că era preferata noastră. Îți amintești cum stăteam pe banca din parc și citeam cu voce tare pasajele noastre favorite? Speranța mea a fost că într-o zi, chiar dacă m-ai urât mult timp, vei deschide această carte și vei găsi ultima mea mărturisire.
Te iubesc, Mihai. Te-am iubit din prima zi când te-am văzut intrând stângaci în librăria unde lucram. Te-am iubit în fiecare moment al celor doi ani petrecuți împreună. Și te voi iubi dincolo de ultima mea suflare.Pentru totdeauna a ta,
MariaP.S. Dacă sunt încă în viață și vrei să mă găsești, mătușa Elena știe întotdeauna unde sunt.”
Camera a căzut într-o tăcere de plumb. Sonia a împăturit cu grijă scrisoarea, fără să știe ce să spună. Bunicul părea pierdut în timp.
„Nu am deschis niciodată cartea,” a spus el cu voce răgușită. „A stat acolo, pe raft, 60 de ani. Un simbol al durerii… și al iubirii pierdute.”
Sonia, cu blândețea tinereții, l-a întrebat:
„Crezi că… ea ar putea fi încă în viață?”
„Ar avea 83 de ani acum, ca și mine… Poate…”
„Atunci trebuie să aflăm. Cine era mătușa Elena?”
„Sora mai mare a Mariei. Locuia la Viena. Dar a murit acum zece ani.”
„Poate a lăsat urmași. O familie. Cineva care să știe ce s-a întâmplat.”
Mihai a clătinat din cap.
„Nu știu dacă vreau să știu… Ce aș putea să-i spun?”
„Adevărul, bunicule. Că nu ai știut niciodată. Și că ai iubit-o în toți acești ani.”
În lunile ce au urmat, Sonia a început o căutare intensă. A scotocit arhive vechi, a scris emailuri, a căutat în baze de date medicale. Apoi, a găsit un indiciu: o femeie pe nume Maria Ionescu, tratată de leucemie în Viena, în 1962. Surprinzător, supraviețuise. Se mutase în Elveția, unde se căsătorise cu un medic elvețian.
„Nu poate fi ea,” a spus Mihai. „Maria mea nu s-ar fi recăsătorit.”
„Și tu te-ai căsătorit, bunicule,” i-a răspuns Sonia. „Poate și ea a trebuit să continue.”
A scris fiicei Mariei, care i-a răspuns. Maria trăia într-o casă de îngrijire din Geneva. Când a văzut poza lui Mihai, bătrâna a izbucnit în plâns.
„Ce ar trebui să fac?” a întrebat Mihai, cu glasul aproape înăbușit.
„Să mergi. Să-i spui ce n-ai știut. Și că ai iubit-o.”
Drumul spre Geneva a fost greu, dar Mihai l-a făcut. În curtea unui azil liniștit, o femeie în vârstă, cu părul complet alb și prins într-un coc elegant, stătea într-un scaun cu rotile, privind spre munți.
„Maria?” a întrebat el.
Ea s-a întors. Ochii – aceiași ochi adânci, albaștri – nu se schimbaseră.
„Mihai?” vocea ei tremura. „Ești tu sau mintea mea joacă feste din nou?”
El a îngenuncheat lângă ea, i-a luat mâinile.
„Sunt eu, Maria. Mi-a luat 60 de ani să citesc scrisoarea ta. Iartă-mă că am venit atât de târziu.”
Ea a început să plângă.
„Ai venit… Ai venit totuși.”
Au stat de vorbă ore în șir. Și-au povestit viețile, familiile, suferințele. Niciun reproș, doar o liniște caldă, ca un balsam peste ani de dor.
Înainte să plece, Mihai i-a înmânat un pachet.
„Cartea noastră. Sonia ți-o va citi.”
Maria a zâmbit.
„Știi, Mihai… cred că finalul nostru e mai frumos decât cel din carte.”
„Pentru că este al nostru,” a răspuns el.
În lunile ce au urmat, Mihai s-a mutat la Geneva. Sonia îi vizita des și le citea din cărțile lor preferate. Doi bătrâni, regăsiți după o viață, dovedeau că iubirea nu are termen de valabilitate. Doar nevoie de o scrisoare, o carte… și un pic de curaj.