Mirela Loșniță
Toți ochii erau ațintiți asupra mea.
Andrei tocmai făcuse încă una dintre glumele lui „nevinovate”, cum le numea. În realitate, erau acele înțepături care mă făceau de fiecare dată să mă simt mai mică.
— Nevasta mea? Bună doar la mâncare și la cheltuit bani! spusese el râzând, în fața musafirilor.
Câțiva au zâmbit stânjenit.
Eu nu.
M-am ridicat de la masă și am luat un sac mare de gunoi din bucătărie.
Andrei a ridicat o sprânceană.
— Ce faci, faci curat acum?
Nu i-am răspuns.
Am desfăcut sacul încet.
Apoi am luat sticla de vin de pe masă și am pus-o înăuntru.
După ea, un pahar.
O farfurie.
Încă una.
În cameră s-a făcut liniște.
Nimeni nu mai râdea
— Lenuța, ce faci? m-a întrebat încet una dintre femeile de la masă.
Am continuat.
Salatiera.
Coșul cu pâine.
Tacâmurile.
Tot ceea ce pregătisem ore întregi pentru cina aceea intra acum în sac.
Andrei s-a ridicat brusc.
— Ai înnebunit? Oprește-te!
M-am uitat la el.
Pentru prima dată după șase ani, nu mai simțeam frică.
— Fac curățenie, i-am răspuns.
Am luat platoul cu friptură și l-am înclinat deasupra sacului.
Carnea și sosul au alunecat înăuntru.
— Ești nebună?! a strigat Andrei.
Am legat sacul.
Calm.
Definitiv.
Apoi l-am ridicat și m-am apropiat de el.
— Ai dreptate, Andrei. Sunt bună doar la mâncare și la cheltuit bani, nu?
Nu a răspuns.
— Uite, am strâns tot ce pare să conteze pentru tine.
Am ridicat puțin sacul.
— Gunoiul.
„De mâine nu mai ai pe cine să jignești”
M-am îndreptat spre ușă.
— Lenuța, nu pleci nicăieri!
M-am oprit și m-am întors spre el.
— Ba da.
Am pus mâna pe clanță.
— Și știi ce e cel mai bine?
Nu a mai spus nimic.
— De mâine nu mai ai pe cine să jignești.
Am ieșit.
Aerul de pe casa scării era rece, dar parcă respiram pentru prima dată după ani.
Am coborât încet și am aruncat sacul în tomberon.
Zgomotul sec pe care l-a făcut când a căzut mi s-a părut sunetul unui final.
Trei telefoane au schimbat totul
Am scos telefonul.
Primul apel a fost către proprietarul unui apartament pe care îl văzusem cu câteva zile înainte.
— Bună seara. Mai este disponibil apartamentul pentru închiriere?
Al doilea apel a fost către mama mea.
— Mamă, vin acasă.
Apoi mi-am spus în gând un singur cuvânt:
„Gata.”
Telefonul a început să vibreze.
Andrei.
O dată.
De două ori.
De zece ori.
Nu am răspuns.
Pentru că acea cină nu fusese motivul pentru care plecam.
Fusese doar ultima picătură.
În șase ani strânsesem sute de remarci, glume făcute pe seama mea, reproșuri despre bani, mâncare, haine și felul în care îmi trăiam viața.
De fiecare dată îmi promisesem că data viitoare voi spune ceva.
De fiecare dată tăcusem.
Până în seara aceea.
Când am aruncat sacul în tomberon, n-am aruncat doar niște farfurii și o cină.
Am lăsat în urmă șase ani în care acceptasem să fiu umilită doar pentru ca altcineva să se simtă mai important.
Și, pentru prima dată după mult timp, nu m-am mai întrebat dacă Andrei se va schimba.
M-am întrebat ce vreau eu.
Iar răspunsul era simplu:
să-mi iau viața înapoi.
