Saghin Sabrina
Laura stătea în camera mamei sale, înconjurată de obiecte care o legau de trecut. Puloverul preferat al mamei, încă impregnat cu mirosul ei de lavandă, era în poala ei. Mângâindu-l cu delicatețe, fiecare atingere părea să o adâncească mai mult în amintirile legate de mama ei, amintiri de iubire și sacrificiu. Pantalonii de trening ai mamei, uzați și peticiți de zeci de ori, stăteau într-un colț. Laura nu putea să nu râdă printre lacrimi, gândindu-se la viața grea pe care mama ei o dusese, la cum rămăsese aceeași persoană modestă chiar și atunci când averea i-a schimbat condițiile de viață.
Neil, soțul ei, pătrunsese în cameră cu un pas ușor, ca și cum ar fi vrut să o protejeze de orice ar fi putut să o tulbure în acele momente. „Laura, iubito. Nu trebuie să faci asta singură. Vom trece prin asta împreună.”, îi spusese cu blândețe.
Laura își ștergea lacrimile cu mâneca, dar durerea părea copleșitoare. „Fiecare detaliu din jurul meu îmi aduce aminte de ea. Mama ar fi putut să cumpere sute de perechi noi, dar le-a păstrat pe acestea. Munca și sacrificiul erau pentru ea mult mai valoroase decât confortul material.”, a spus Laura.
Scrisoare care a tulburat liniștea
Neil observase peticele de pe pantaloni și îi spusese: „Aceștia ar trebui să fie într-o sală a famei pentru perseverență. Mama ta avea bani. De ce i-ar fi păstrat?” Laura îi explicase despre trecutul lor, despre copilăria grea în care mama ei muncise neobosit ca femeie de serviciu, îngrijitoare și orice altceva doar pentru a-i oferi un trai mai bun. Când banii fuseseră moșteniți, viața lor se schimbase, dar mama ei rămăsese aceeași: modestă și atentă la fiecare bănuț. „Știa ce înseamnă să nu ai nimic”, adăugase Laura, iar Neil o îmbrățișase cu dragoste, dorind să o sprijine.
În acele momente de reflecție, un sunet al soneriei o făcu pe Laura să sară brusc. Deschizând ușa, întâmpină un poștaș cu o singură scrisoare adresată mamei sale. „A murit”, spuse el cu voce blândă și părăsi rapid locul. Laura privi scrisoarea, iar ceva la ea o neliniștea. Hârtia era ușor mototolită, iar cerneala scrisă cu grabă părea nefirească. Cu un fior de neliniște, își ridică cu un deget clapeta și începu să citească.
„Ești o hoață. Întoarce ce ai furat dacă mai ai vreo fărâmă de conștiință.” Cuvintele înghețau sângele în venele Laurei. Mama ei, o hoață? Nu putea să creadă ce citea, dar o neliniște profundă începea să o cuprindă. Poate că scrisoarea era o greșeală, un fel de răzbunare a cuiva. Cu inima bătându-i rapid, o chemă pe Neil, care se afla în subsol, sortând prin cutii. „Neil,” spuse cu o voce tremurândă, „trebuie să vezi asta.”
Neil citise cu atenție, iar sprânceana i se ridicase în semn de confuzie. „O hoață?” întrebase el, cu o privire încurcată. „Laura, mama ta?” Fără a mai sta pe gânduri, Laura ripostase: „Nu! Nu era o hoață, Neil! Era bună, cinstită și muncitoare. Asta… asta trebuie să fie o greșeală.” Neil părea să nu fie pe deplin convins. „Dar ce-ar fi dacă totuși există o fărâmă de adevăr în această scrisoare?” întrebase el cu grijă. „Ce-ar fi dacă ar trebui să aflăm mai multe despre acest trecut pe care mama ta l-a ținut ascuns?”
Laura se lăsase pe gânduri. Deși ideea îi provoca o mare neliniște, știa că avea un punct. „Bine, dar doar pentru a dovedi că scrisoarea asta este o minciună”, a spus ea la final.
O întâlnire cu trecutul
Călătoria lor i-a dus într-un loc neașteptat: o casă mare, dar în ruine, cu o grădină sălbatică ce părea să fi fost neglijată de mult timp. Laura și Neil au bătut la ușă, iar aceasta s-a deschis cu o ușoară răceală. În fața lor se afla o femeie elegantă, cu părul lucios și haine perfecte, deși locuința din care ieșise nu părea a se potrivi cu imaginea ei. „Cu ce vă pot ajuta?” întrebă ea cu un ton rece, aproape distant. „Irene?” întrebă Laura, încercând să o recunoască. Femeia dădu din cap și o privi cu o expresie impasibilă. „Sunt Laura. Mama mea… ea este cea pe care o acuzați în scrisoarea dumneavoastră”, spuse ea.
Irene le făcu semn să intre, iar biroul ei emană o atmosferă elegantă, de epocă. „Tatăl meu, Charles, a fost un om bogat,” începu Irene, privindu-i cu atenție. „În ultimele sale luni, când devenise fragil și uituc, mama ta a venit să-l îngrijească. La început am crezut că era o femeie minunată — bună, răbdătoare și muncitoare. Dar am fost înșelați.” Stomacul Laurei se strânse la auzul acestor cuvinte. „Ce vreți să spuneți?” întrebă ea, cu voce tremurândă.
„Mama ta l-a manipulat. În ultimele sale luni, când mintea lui era tulbure, l-a convins că ea era fiica lui. L-a făcut să-și schimbe testamentul, lăsându-ne pe noi, familia lui, fără jumătate din avere”, a spus Irene.
Laura nu putea să creadă ce auzea. „E imposibil! Mama mea nu ar fi făcut asta — nu putea!”
Irene rămăsese impasibilă. „După moartea lui Charles, mama ta a dispărut cu banii. Și acum, la zece ani distanță, îndrăznește să mă acuze pe mine de hoție?” Aceste cuvinte lăsau un gust amar în gura Laurei. Îndoiala pătrundea în sufletul ei. De ce mama ei nu i-a spus vreodată despre trecutul ei? Ce ascundea cu adevărat?
Azi, în timp ce răsfoia seiful mamei, Laura dădu peste un teanc de scrisori. Una dintre ele, semnată de Charles, o numea „fiica mea adevărată”. Deschizând-o cu frică, un adevăr uluitor ieși la iveală: mama ei nu fusese altcineva decât fiica lui Charles, însă familia acestuia o respinsese din cauza averii. Acest secret ascuns o zgudui pe Laura până în adâncul ființei sale, punând-o pe o cale plină de întrebări și incertitudini.
