Saghin Sabrina
Ania se întorcea acasă după o zi lungă de muncă. Oboseala o apăsa pe femeie, dar gândul că în sfârșit terminase săptămâna de lucru îi aducea o ușoară alinare. Pe drum, a decis să intre într-un magazin pentru a-și cumpăra provizii pentru următoarele zile.
Nu se grăbea. Acasă nu o aștepta nimeni. De când viața ei se schimbase atât de brusc, serile deveniseră un moment de liniște solitară, dar și de reflecție amară. Tocmai ieșise din magazin, când un glas subțire, tremurat, a oprit-o în loc.
O femeie a văzut pe stradă doi copii murdari și îmbrăcați subțire.
— Tanti, nu aveți nevoie din întâmplare de un copilaș? Luați-l la dumneavoastră pe frățiorul meu. Are șase luni și îi este foarte foame. Eu nu am nimic să-i dau să mănânce.
Cuvintele acestea au lovit-o ca un trăsnet. S-a întors brusc și a văzut un băiețel mic, murdar și slab, cu ochi cenușii și obosiți. Părea să aibă cel mult șase ani. Hainele lui erau neîngrijite, cu pete de murdărie și cusături grăbite, nepotrivite pentru vremea rece de afară.
În brațe, copilul ținea un bebeluș care plângea cu un scâncet stins, ca și cum își epuizase toată puterea. Micuțul era înfășurat într-o pătură veche, jerpelită, și tremura vizibil de frig.
Băiețelul încerca cu disperare să-l liniștească, legănându-l ușor și murmurând:
— Igorek, nu mai plânge, acum găsim noi o soluție.
Ania a privit în jur. Trecătorii se perindau grăbiți pe lângă cei doi copii fără a le acorda măcar o privire. Unii se uitau la ei cu milă trecătoare, dar nimeni nu se oprea. Băiatul se apropia de fiecare persoană cu aceeași rugăminte, dar era respins de toți. Răspunsurile erau aceleași:
— Lasă-ne în pace, copilule!
— Du-te la muncă, nu mai cerși!
Ania s-a strâns în sine, simțind un nod în gât. Imaginea celor doi copii i-a trezit amintiri dureroase. Și ea cunoscuse foamea și frigul în copilărie. Își amintea cum mama ei frământa lipii fără gust în loc de pâine, cum își dorea o bomboană pe care familia nu și-o permitea.
Își amintea pantofii vechi primiți de la o vecină, pe care îi purtase până la epuizare. Dar ea avusese noroc. Avusese o mamă care, deși săracă, o iubea și o îngrijea. Acești copii însă, păreau să nu mai aibă pe nimeni.
— Ce s-a întâmplat cu voi? — a întrebat Ania cu o voce blândă.
Băiețelul a oftat și a spus cu un ton resemnat:
— Mama a plecat și nu s-a mai întors. Tanti, n-avem ce mânca.
Un pas spre schimbare
Ania s-a gândit la toate evenimentele din ultimii ani ai vieții sale. Își amintea cum își întâlnise soțul, Serghei, cum se căsătoriseră și cum crezuse că își găsise, în sfârșit, fericirea. Însă destinul i-a fost crud. După doi ani în care nu reușiseră să conceapă un copil, Serghei devenise distant. Când medicii i-au spus că șansele ei de a rămâne însărcinată erau mici, soțul ei, împins de intrigile soacrei, a acuzat-o de minciună și trădare. Deși Ania încercase să-și dovedească nevinovăția, Serghei nu a vrut să o asculte. În final, a fost izgonită din viața lui, înlocuită rapid de o altă femeie care i-a dăruit un fiu.
Însă, în timp ce își lingea rănile, în sufletul ei creștea o dorință nouă: cea de a adopta un copil. Se informase, strânsese documente, se pregătise sufletește pentru acest pas. Și acum, iată, doi copii ai nimănui stăteau în fața ei, cerând o speranță.
— Nu vreți să mergem împreună să vedem ce se întâmplă cu mama voastră? — a întrebat ea.
Băiețelul a ezitat o clipă, apoi a dat din cap și a început să o conducă spre un bloc vechi. Ușa apartamentului era întredeschisă. Când au intrat, o femeie palidă, cu ochii încercănați și mirosind a alcool, s-a ridicat greoi de pe un scaun jerpelit.
— Ce vrei, măi? — a întrebat, privind confuză spre Ania.
— Sunt… cineva care vrea să ajute. Băiatul dumneavoastră spune că nu aveți cu ce să-i hrăniți. Pot să iau copiii pentru o vreme? — a spus Ania cu grijă.
Femeia a râs amar.
— Ia-i, tanti, dacă vrei! Eu n-am ce le da. Oricum o să-i ia statul curând.
Ania a simțit cum furia și mila i se amestecă în suflet. Cum putea o mamă să-și lase copiii să ajungă în halul acesta? Dar acum nu era momentul să judece. A întins mâna spre băiețel și i-a spus:
— Haide, mergem să mâncăm ceva.
Ochii copilului s-au luminat de o speranță timidă, ca și cum ar fi așteptat această invitație de mult timp. Cu bebelușul în brațe și băiatul ținându-i strâns mâna, Ania a ieșit din acel loc sumbru. Pentru prima oară după mult timp, simțea că viața ei, oricât de dureroasă fusese, avea acum un nou scop.
