Vanatoru Andreea
Se spune că în fața morții, oamenii își dezvăluie cele mai ascunse gânduri. Și asta a făcut și el. Privind-o pe ea, fragilă și slăbită de boala care o doborâse, înțelegea că poate nu mai are mult timp. Timpul nu mai era de partea lor, iar cuvintele, pe care le păstrase în adâncul inimii lui de ani buni, acum păreau a fi ultima șansă de a-i mărturisi ceea ce simțise mereu, dar niciodată nu avusese curajul să exprime.
Medicii nu i-au mai dat nicio șansă…
Își aduse mâinile pe fruntea ei rece și palidă, simțind fiecare fior al pielii ei, ca un ecou al momentelor când o iubea atât de mult încât cuvintele nu mai păreau suficiente pentru a-i arăta acest lucru. Când se cunoscuseră, totul părea atât de simplu, de firesc.
Timpul trecuse însă, și alături de el, crescuseră și frustrările. Mulți dintre acești ani fuseseră marcați de tăceri grele, de conflicte nerezolvate, de cuvinte nespuse. Cuvinte care nu își găsiseră locul în momentele nepotrivite, sau poate că pur și simplu nu îndrăznise să le rostescă.
Se aplecă mai aproape de Larisa, scumpa lui soție, ochii ei obosiți îi căutau privirea, dar el știa că, în adâncul sufletului ei, și ea avea multe de spus, înainte de a trece dincolo. În fața morții, însă, toate păreau insignifiante, ca niște umbre ale trecutului.
Cuvintele emoționante ale soțului
Așezându-și palma pe obrazul ei rece, începu să vorbească, de parcă pentru prima dată în viața lui, glasul său avea curajul să se ridice și să prindă viață.
„Îmi pare rău… Îmi pare rău că n-am fost mereu acela care ai fi vrut să fiu. Că am lăsat totul să se piardă în mângâierea comodității, în rutina zilnică care ne-a prins într-o capcană.
Nu ți-am spus niciodată cât de mult te prețuiesc, deși, de multe ori, te-am simțit mai aproape decât orice altceva pe lume. Am fost orb, am fost tăcut și m-am lăsat purtat de propria orgoliu.”
Lacrimile curgeau șiroaie
Își strânse ochii, simțind cum cuvintele se răsfrâng asupra lui ca o apă care curge, purificându-l în același timp. Acum că nimic nu mai conta, că nu mai era nimic de pierdut, simțea o ușurare pe care nici măcar nu o anticipase. Soțul simțea că acum e momentul să spună tot ce avea pe suflet.
„Te-am iubit mereu, dar n-am știut să ți-o arăt. Am lăsat fricile mele să mă definească, să mă oprească din a-ți dărui dragostea pe care o meriti.”
Privind-o, el știa că acest moment era ultima lor șansă. Cuvintele sale erau o eliberare atât pentru el, cât și pentru ea. „Am avut atâtea momente frumoase… dar și atâtea zile de tăcere, de neînțelegere. Poate că totul nu a fost perfect, dar nimic nu se compară cu ceea ce am simțit atunci când te țineam în brațe și îți șopteam că ești totul pentru mine.”
„Te rog să mă ierți…”
Lacrimile îi tremurau în colțul ochilor, dar nu le mai ascundea. În sfârșit, avea curajul să fie vulnerabil. „Te rog să mă ierți… pentru tot ce n-am făcut și pentru tot ce am spus greșit. Știu că nu am fost mereu cel mai bun soț, dar te-am iubit, te iubesc și te voi iubi mereu. Nu am găsit întotdeauna cuvintele potrivite, dar acum… simt că nici un cuvânt nu poate exprima ceea ce am în inimă.”
Soția lui părea că înțelegea tot
Soția lui își deschise ochii triști, privirea ei adâncă și plină de răbdare, parcă înțelegând că în sfârșit el se deschidea cu adevărat. Nu mai erau cuvinte de spus, doar o liniște care plutea între ei, o liniște ce spunea mai mult decât orice altceva.
Într-un fel, acel moment a fost tot ce aveau nevoie. În fața morții, nu există decât iubire și iertare. Adevăratul curaj nu stă în a face gesturi mari, ci în a ne lăsa goi de orgolii și în a spune adevărul chiar și atunci când pare prea târziu. Ceea ce niciodată nu ar fi îndrăznit să-i spună în față, acum devenea tot ce aveau unul despre celălalt! În acest fel, ambii au reușit să-și descarce sufletele pline de temeri și frustări!
