Loredana Ionescu
Când m-am căsătorit cu Tom, știam că vine la pachet cu o fiică adultă, Kayla, o tânără de 22 de ani, proaspăt absolventă. Era frumoasă, deșteaptă și, cel puțin în primele zile, politicoasă. Când mi-a spus că vrea să stea „doar puțin timp” la noi, până își găsește un job stabil, am fost încântată. M-am gândit că poate voi reuși să creez o legătură frumoasă cu ea, ca între mamă și fiică.
Am devenit menajera fiicei vitrece, dar n-avea să bănuiască ce urmează
Greșeală uriașă.
După câteva zile, casa noastră s-a transformat într-un haos. Boluri cu cereale rămâneau pe canapea, șervețele demachiante pluteau prin chiuvetă, iar sub perne găseam coji de banane, gumă de mestecat și chiar agrafe înfipte în tapițerie. Am încercat să o abordez calm:
— Kayla, te rog, poți să strângi puțin după tine?
Ea s-a uitat la mine peste ecranul telefonului, și-a dat ochii peste cap și a oftat. Nu a spus nimic. S-a ridicat, și-a luat cafeaua și a plecat.
Am simțit cum mi se înnoadă furia în stomac. Tom, soțul meu, n-a observat nimic. Sau, mai bine zis, n-a vrut să observe.
— E doar o perioadă de tranziție, mi-a spus el. Se adaptează. Nu te mai supăra pentru fleacuri.
Fleacuri.
Într-o duminică dimineață, după ce am petrecut două ore curățând sufrageria, am plecat în bucătărie să pun rufe la spălat. Când m-am întors, scena era ca după un uragan: cutii de suc goale, ambalaje de fast-food, firimituri peste tot și, pe canapea, Kayla, cu picioarele urcate pe masă, ronțăind chipsuri.
— Hei, a zis fără să-și ridice privirea, fă niște clătite, te rog.
Am înghețat. În acel moment, ceva s-a schimbat în mine. Dacă ea mă vedea ca pe o menajeră, urma să joace jocul până la capăt. Dar nu în felul în care se aștepta.
Începutul planului
În următoarele zile, am zâmbit. Zâmbetul acela care o face pe o femeie tânără să creadă că a câștigat. I-am gătit, i-am spălat vasele, i-am strâns hainele aruncate peste tot. Kayla era mulțumită, convinsă că devenisem servitoarea perfectă.
Dar între timp, îmi construiam planul pas cu pas.
Am început cu lucrurile mărunte. I-am schimbat șamponul cu unul pentru păr gras. Apoi, i-am setat alarma telefonului la 5:30 dimineața, în fiecare zi. Când m-a întrebat ce se întâmplă, am ridicat din umeri:
— Poate e un bug, draga mea.
Apoi am trecut la bucătărie. Am mutat mâncarea preferată a Kaylei — iaurturile și gustările scumpe — într-un raft separat, pe care l-am etichetat „Rezervat pentru cine ajută la curățenie.”
Prima reacție a fost un hohot disprețuitor. Dar după trei zile fără proviziile ei favorite, am văzut-o spălând vasele pentru prima dată.
Tom n-a observat schimbările. El venea acasă târziu, obosit, iar eu mă prefăceam că totul e în regulă.
— Cum merge cu Kayla? m-a întrebat într-o seară.
— Minunat. Învață să fie independentă, i-am spus cu zâmbetul cel mai fals pe care l-am avut vreodată.
Între timp, Kayla a început să simtă presiunea. Am început să las bilețele lipite peste tot:
„Aici nu se lasă vase.”
„Curățenia e sexy.”
„Nu ești oaspete, ești adultă.”
Primele două zile a râs. A treia zi, a început să le rupă. A patra, le-a ignorat. A cincea, s-a certat cu mine.
— Nu sunt copilul tău, a țipat.
— Perfect, am răspuns calm. Înseamnă că ești suficient de mare să-ți plătești chiria.
Fața ei s-a albit.
Am pregătit o „ședință de familie”. În seara respectivă, Tom s-a așezat cu noi la masă. Kayla a intrat târziu, cu căștile în urechi.
— Kayla, am discutat cu tatăl tău. Ai stat deja patru luni la noi, iar planul inițial era o lună. Așa că, începând de luna viitoare, vei contribui la cheltuieli.
Tom a încercat să o îndulcească:
— E normal, draga mea, așa înveți responsabilitatea.
Kayla a izbucnit:
— Nu pot să cred! Mă transformați în chiriașă în casa tatălui meu?!
Am răspuns simplu:
— În casa noastră.
A plecat trântind ușa. În noaptea aceea, am auzit zgomote din bucătărie — Kayla își făcea bagajele.
O tăcere dulce
A doua zi dimineață, am coborât și am găsit casa ciudat de liniștită. Farfuria cu resturile ei era pe tejghea, dar restul… era curat. Impecabil.
Pe masă, un bilet scris de mână:
„Credeam că ești doar o scorpie. Dar cred că aveai dreptate. Mulțumesc că m-ai trezit la realitate.”
Am zâmbit.
Tom a fost uluit când a aflat că fiica lui plecase fără un cuvânt. Eu am dat din umeri, turnându-mi cafeaua.
— Poate că și-a găsit drumul, am spus liniștit.
Două luni mai târziu
Kayla m-a sunat. Era la un internship în alt oraș.
— Vreau să-ți spun că mi-am închiriat o garsonieră. Curăț zilnic, spăl vasele și… cred că m-am schimbat.
Vocea ei tremura ușor.
— Poate vii într-o zi pe la mine, să vezi.
Am zâmbit larg.
— Poate, i-am răspuns. Dar doar dacă faci clătite.
Tăcere. Apoi un chicotit.
— Fă clătite… da, îmi amintesc.
Pentru prima dată, am simțit că aveam o fiică. Nu perfectă, dar reală. Și poate că jocul meu nu fusese o răzbunare. Poate fusese doar o lecție.
Sursa foto: Arhivă (rol ilustrativ)
