Loredana Ionescu
Toată viața lui, Ștefan Dumitrescu a așteptat un fiu.
Nu pentru că nu și-ar fi iubit fiicele, ci pentru că așa fusese crescut. În familia lui, bărbații duceau numele mai departe, moșteneau casa, atelierul și uneltele. Tatăl lui îi lăsase o rindea veche, cu mânerul tocit de vreme, iar bunicul lui o primise, la rândul său, de la străbunicul familiei.
Pentru Ștefan, acea unealtă nu era doar o bucată de lemn și metal.
Era dovada că familia Dumitrescu existase înaintea lui și trebuia să continue și după el.
Când s-a născut prima lui fiică, Violeta, Ștefan a zâmbit. A luat-o în brațe cu grijă, temându-se să nu o scape, și a privit-o minute în șir.
Era sănătoasă, frumoasă și avea un păr negru, des, exact ca al lui.
— Prima este fată, a spus el. Nu-i nimic. O să vină și băiatul.
Ana, soția lui, stătea întinsă pe pat, obosită după naștere. L-a privit cu o umbră de vinovăție în ochi, deși nu avea de ce să se simtă astfel.
Doi ani mai târziu s-a născut Nadia.
Apoi Livia.
După aceea au venit gemenele Gabriela și Tania, atât de asemănătoare, încât până și Ștefan le încurca uneori.
Au urmat Cătălina, Oana și, ultima, Sorina.
Opt fete.
Niciun băiat.
În sat, oamenii nu au ratat ocazia să facă glume.
— Ștefane, ce faci, măi? Numai fete știi să aduci pe lume? îl întreba vecinul Gheorghe, râzând în fața cârciumii.
— Să-ți explicăm noi secretul? striga altul.
Bărbații râdeau, iar Ștefan încerca să zâmbească și el. Uneori le răspundea în glumă. Alteori se prefăcea că nu a auzit.
Dar fiecare cuvânt îl atingea.
Nu pentru că îi era rușine cu fiicele lui, ci pentru că îl făceau să simtă că eșuase într-o misiune despre care nimeni nu îi spusese clar că o are.
Casa în care opt glasuri nu tăceau niciodată
Viața în casa familiei Dumitrescu nu semăna cu liniștea pe care Ștefan o visa uneori.
De dimineață până seara se auzeau pași, râsete, certuri și cântece. O fată își căuta fundița, alta plângea că i-a fost ruptă păpușa, două se certau pe o carte, iar mezina cerea să fie luată în brațe.
Ana părea să se miște fără oprire.
Spăla, gătea, cosea, pieptăna și împăca.
Ștefan pleca devreme la atelier și se întorcea seara, acoperit de rumeguș. Uneori nici nu apuca să-și dea jos haina, că fetele alergau spre el.
— Tata, uită-te ce am desenat!
— Tata, spune-i Liviei să-mi dea cartea!
— Tata, promite-mi că mâine mă iei cu tine la atelier!
Era înconjurat imediat.
La început ofteza. Apoi râdea.
Le ridica pe cele mici în brațe, le ciufulea pe cele mari și asculta toate poveștile lor, chiar dacă uneori nu înțelegea nimic din ce spuneau.
În ciuda dorinței sale de a avea un băiat, Ștefan era un tată bun.
Nu și-a lovit niciodată fiicele. Nu le-a spus că valorează mai puțin. Nu le-a interzis să învețe sau să viseze. Dimpotrivă, când una dintre ele spunea că vrea să urmeze o școală, el găsea bani pentru cărți, haine și drum.
— Învață, le spunea. Să nu depindeți de nimeni.
Totuși, seara, după ce casa se liniștea, Ștefan ieșea pe prispă.
Privea curtea și casa mare, ridicată cu mâinile lui. Fiecare grindă fusese măsurată și tăiată de el. Fiecare ușă fusese făcută în atelierul lui.
Ana venea și se așeza lângă el.
— La ce te gândești? îl întreba.
— Cui o să rămână toate astea?
— Fetelor.
Ștefan ridica din umeri.
— Fetele pleacă. Se mărită. Își fac casele lor.
Ana îl privea lung.
— Și băieții pleacă, Ștefane.
El nu răspundea.
Pentru el, în acea vreme, lucrurile păreau simple. Un băiat ar fi rămas. Ar fi preluat atelierul, numele și casa.
Nu înțelegea încă faptul că apropierea unui copil nu era hotărâtă de sexul lui, ci de felul în care fusese iubit.
Fiicele au plecat una câte una
Anii au trecut mai repede decât și-ar fi imaginat.
Prima care a părăsit casa a fost Violeta. A intrat la Facultatea de Litere din București și a devenit profesoară.
În ziua plecării, Ana a plâns în bucătărie. Ștefan i-a dus bagajele la autobuz și i-a strecurat în geantă mai mulți bani decât își permitea.
— Să nu-i cheltuiești pe prostii, i-a spus.
— Mulțumesc, tată.
Violeta l-a îmbrățișat, iar el a rămas rigid câteva clipe, apoi și-a pus brațele în jurul ei.
După ea a plecat Nadia, care a urmat Medicina. Era cea mai ambițioasă dintre toate și putea să învețe nopți întregi fără să se plângă.
Livia s-a dus la o școală de comerț. Gemenele Gabriela și Tania au ales contabilitatea și s-au mutat la Cluj. Cătălina a studiat artele. Oana a ajuns pe litoral, unde lucra într-un hotel. Sorina, mezina, a făcut un liceu tehnologic și a devenit croitoreasă.
Casa s-a golit încet.
La început, Ștefan și Ana păstrau toate camerele exact cum fuseseră.
Paturile rămâneau acoperite cu aceleași cuverturi. Pe pereți mai erau desenele din copilărie. În sertare se găseau panglici, caiete și scrisori.
Apoi praful a început să se așeze.
Fetele veneau de sărbători. Uneori una, alteori două. Rareori reușeau să se strângă toate.
Fiecare avea serviciu, soț, copii și griji.
Ștefan nu se plângea.
— Să-și vadă de viețile lor, spunea.
Totuși, de fiecare dată când o mașină încetinea în fața porții, se ridica și privea pe fereastră.
Poate venise una dintre fete.
După moartea Anei, liniștea a devenit greu de suportat
Ana s-a stins într-o după-amiază de toamnă.
Se plânsese că o doare capul și spusese că vrea să se odihnească puțin. Ștefan a găsit-o câteva ore mai târziu, întinsă în pat, cu mâinile așezate peste pătură.
Părea că doarme.
A strigat-o de câteva ori.
Apoi a înțeles.
După înmormântare, toate cele opt fiice s-au întors în casa părintească. Au venit cu soții, copiii și bagajele lor. Pentru prima dată după mulți ani, camerele s-au umplut.
Se auzeau din nou pași pe hol.
Numai că Ana nu mai era acolo.
În prima seară, au stat cu toții în jurul mesei mari. Nimeni nu știa ce să spună. Violeta ținea în mâini ceașca mamei. Nadia privea spre ușa bucătăriei, parcă așteptând ca Ana să apară.
Ștefan stătea la capătul mesei.
Îmbătrânise dintr-odată.
— Tată, a spus Violeta, ai putea veni la noi.
Ștefan a ridicat privirea.
— Unde?
— La București. Avem o cameră liberă. Copiii s-ar bucura.
Nadia a intervenit imediat.
— Sau la mine. Sunt medic și pot avea grijă de tine.
— Și la noi este loc, a spus Gabriela.
— Putem face cu schimbul, a adăugat Tania. Să stai câteva luni la fiecare.
Ștefan s-a uitat la ele, neîncrezător.
— Vreți să mă plimbați ca pe un bagaj?
— Nu, tată, a spus Sorina. Vrem doar să nu rămâi singur.
El și-a coborât privirea.
— Eu nu plec din casa mea.
Au încercat să-l convingă.
I-au vorbit despre ierni grele, despre sănătate și despre distanțe. Ștefan a refuzat de fiecare dată.
— Aici am trăit cu mama voastră. Aici rămân.
Fiicele au înțeles că nu îl puteau muta împotriva voinței sale.
Atunci au luat o altă hotărâre.
Una despre care nu i-au spus nimic.
Fetele au făcut un plan fără știrea tatălui
La o săptămână după înmormântare, Violeta a creat un grup de familie.
„Pentru tata”, l-a numit.
În acel grup, cele opt surori au stabilit cum avea să fie îngrijit Ștefan.
Violeta urma să vină în primul weekend al fiecărei luni. Nadia avea să îi urmărească analizele și tratamentul. Livia se ocupa de facturi și cumpărături. Gemenele urmau să adune bani pentru reparațiile casei. Cătălina avea să renoveze camerele. Oana venea vara, când avea mai mult timp, iar Sorina, aflată cel mai aproape, urma să îl viziteze săptămânal.
Nu au cerut permisiunea nimănui.
Au început pur și simplu să vină.
În prima sâmbătă, Sorina a apărut cu două sacoșe pline.
— Ce-ai adus atâtea? s-a supărat Ștefan.
— Mâncare.
— Am și eu.
— Ai trei cartofi și o bucată de brânză.
— Îmi ajung.
Sorina nu l-a contrazis. A pus ciorba pe foc, a schimbat așternuturile și a măturat curtea.
Săptămâna următoare a venit Livia cu soțul ei. Au adus lemne și au reparat soba.
Apoi au venit gemenele cu doi muncitori.
— Ce căutați aici? a întrebat Ștefan.
— Reparăm acoperișul.
— Cine v-a cerut?
— Nimeni.
— Atunci plecați.
Gabriela și-a pus mâinile în șold.
— Tată, dacă vrei să stai aici, casa trebuie să fie sigură.
— Eu pot să repar singur.
— Nu mai poți urca pe acoperiș.
Ștefan s-a încruntat.
— Cine spune?
— Genunchii tăi.
Muncitorii au încercat să nu râdă.
În mai puțin de două săptămâni, acoperișul fusese reparat, pridvorul întărit și ferestrele vopsite.
Ștefan se prefăcea supărat.
Dar în fiecare seară ieșea pe prispă și privea casa.
Arăta din nou așa cum fusese când fetele erau mici.
Vecinii au început să observe
Gheorghe, vecinul care îl ironizase ani întregi, locuia la câteva case distanță.
Avea trei fii.
Când erau tineri, Gheorghe se lăuda cu ei.
— Trei băieți am. Trei stâlpi ai casei.
Ștefan tăcea.
Fiii lui Gheorghe plecaseră însă din sat. Unul era în Italia, altul în Germania, iar al treilea se mutase la Timișoara.
Veneau rar.
Trimiteau bani din când în când, dar aproape niciodată nu aveau timp să stea cu tatăl lor.
Gheorghe îmbătrânise și el. Soția îi murise, iar gospodăria începuse să se degradeze.
Într-o duminică, s-a oprit la poarta lui Ștefan.
În curte erau trei mașini.
Sorina întindea rufe. Nadia îi măsura tensiunea tatălui său. Doi nepoți vopseau gardul, iar ginerele lui Livia tăia lemne.
Pe masă erau cozonaci, sarmale și plăcinte.
— Ce-i aici? a întrebat Gheorghe.
— Au venit fetele, a răspuns Ștefan.
— Toate?
— Nu. Doar trei.
Gheorghe a privit în curte.
— Vin des?
— Mereu vine câte una.
Vecinul a tăcut.
Ștefan l-a poftit la masă.
În timp ce mâncau, Nadia i-a adus tatălui medicamentele. Sorina i-a pus o pătură pe umeri, spunându-i că se răcise afară. Unul dintre nepoți i-a cerut să îl învețe să folosească rindeaua.
Gheorghe privea toate acestea fără să spună nimic.
La plecare, s-a oprit lângă poartă.
— Ștefane…
— Da?
— Ai fost norocos.
Ștefan a ridicat sprâncenele.
— Cu ce?
Gheorghe a arătat spre casă.
— Cu fetele.
Pentru prima dată, gluma nu mai exista.
Rindeaua veche și moștenirea pe care nu o văzuse
Într-o după-amiază, Ștefan l-a găsit pe nepotul lui, Andrei, în atelier.
Băiatul avea paisprezece ani și era fiul Nadiei. Ținea în mână rindeaua veche a familiei.
— Pune-o jos, a spus Ștefan.
Andrei s-a speriat.
— Îmi pare rău, bunicule. Voiam doar să văd cum funcționează.
Ștefan s-a apropiat și a luat unealta.
A privit-o câteva clipe.
Ani la rând crezuse că nu avea cui să o lase. Așteptase un fiu, fără să observe că avea opt fiice, paisprezece nepoți și o familie care se aduna în jurul lui.
— Vrei să înveți? l-a întrebat.
Ochii băiatului s-au luminat.
— Da.
Ștefan a pus o scândură pe masă.
— Atunci ține mâna aici.
În acea zi au lucrat împreună ore întregi.
Andrei a învățat să măsoare, să traseze și să netezească lemnul. La sfârșit, făcuseră un mic scăunel.
— Pot să-l iau acasă? a întrebat băiatul.
— Este al tău.
În săptămânile următoare, au venit și alți nepoți în atelier. Fete și băieți.
Una dintre nepoate, Mara, s-a dovedit mai pricepută decât toți. Avea răbdare, precizie și o mână sigură.
Ștefan a privit-o cum îmbina două bucăți de lemn.
— Cine te-a învățat?
— Dumneata.
— Dar abia am început.
Mara a zâmbit.
— Atunci înseamnă că am avut un profesor bun.
Ștefan a simțit ceva strângându-l în piept.
Nu durere.
Regret.
Regretul că petrecuse atât de mulți ani temându-se că nu va avea cui să lase ceea ce știa, când familia lui fusese mereu acolo.
Casa nu a fost vândută
Trei ani după moartea Anei, Ștefan a început să meargă tot mai greu.
Nu mai putea lucra mult în atelier. Obosea repede și avea nevoie de ajutor.
Fiicele au refăcut programul.
Pe rând, una dintre ele venea să stea cu el câteva zile. Vara, nepoții își petreceau vacanțele în casa din sat.
Curtea era din nou plină.
Într-o seară, Ștefan le-a chemat pe toate opt.
Au venit speriate, crezând că se întâmplase ceva.
El stătea la masă, cu un dosar în față.
— Vreau să vorbim despre casă, le-a spus.
S-a făcut liniște.
— Tată, nu trebuie să discutăm acum despre asta, a spus Violeta.
— Ba da.
Ștefan a deschis dosarul.
— Ani de zile am crezut că această casă nu va interesa pe nimeni. Am crezut că o să fie vândută după moartea mea.
Fetele se priveau între ele.
— Nu vrem să o vindem, a spus Nadia.
— Știu acum.
Ștefan a tras aer în piept.
— Vreau să rămână tuturor. Nu unei singure persoane. Tuturor celor opt.
— Dar cum o să o împărțim? a întrebat Tania.
— Nu o împărțiți.
Ștefan a zâmbit.
— O păstrați întreagă.
Le-a explicat că își dorea ca locuința să rămână casa familiei. Un loc în care să se întâlnească, să vină în vacanțe și să își aducă nepoții.
— Atelierul să rămână și el, a adăugat.
— Cine o să aibă grijă de el? a întrebat Cătălina.
Ștefan a privit spre Mara, nepoata lui.
— Cred că am găsit deja pe cineva.
Fata a izbucnit în plâns.
Bărbatul care își numărase greșit binecuvântările
În ultimii ani ai vieții sale, Ștefan nu a mai fost singur aproape nicio zi.
Când se îmbolnăvea, Nadia îi găsea cei mai buni medici.
Când casa avea nevoie de reparații, Gabriela și Tania se ocupau de bani.
Violeta îi citea ziarul cu voce tare, pentru că vederea îi slăbise.
Livia îi administra gospodăria.
Cătălina îi pictase portretul Anei și îl așezase în sufragerie.
Oana îi trimitea fotografii de la mare și îl suna în fiecare seară.
Sorina îi cosea haine și îl vizita cel mai des.
Iar mezina familiei îi spunea uneori, în glumă:
— Vezi, tată? Cu un singur băiat ce te făceai?
Ștefan râdea.
— Poate nu venea nici acela.
La poartă, vecinii îl priveau cu invidie.
Unii dintre cei care râseseră cândva de el aveau acum fii plecați în străinătate, copii care sunau rar și case goale.
La Ștefan, în schimb, mereu era cineva.
Într-o după-amiază de vară, familia s-a adunat din nou în curte. Era ziua lui. Împlinea optzeci și doi de ani.
În jurul mesei se aflau cele opt fiice, ginerii, nepoții și strănepoții.
Ștefan stătea în capul mesei.
A privit chipurile din jurul lui.
Violeta semăna cu Ana. Nadia avea privirea lui hotărâtă. Gemenele râdeau la fel ca în copilărie. Sorina îi aranja păturica pe genunchi.
Gheorghe a venit și el cu o sticlă de vin.
— La mulți ani, Ștefane!
— Mulțumesc.
Vecinul s-a așezat lângă el și a privit familia adunată.
— Îți mai amintești cum râdeam de tine că ai opt fete?
Ștefan a încuviințat.
— Îmi amintesc.
Gheorghe și-a coborât glasul.
— Am fost prost.
Ștefan l-a privit.
— Eram cu toții.
— Eu am trei băieți și sunt singur. Tu ai opt fete și nu ai loc în curte de familie.
Ștefan a zâmbit trist.
— Știi care a fost greșeala mea?
— Care?
— Am numărat ce nu aveam, în loc să văd ce primisem.
În acea seară, după ce s-au aprins luminile în curte, Mara l-a dus până la atelier.
Pe perete atârna rindeaua veche, curățată și reparată.
Sub ea se afla o plăcuță din lemn.
„Atelierul Dumitrescu — început de bunicul Ștefan, continuat de familia lui.”
Bătrânul a trecut degetele peste litere.
— Nu ai scris numele tău.
Mara a zâmbit.
— Pentru că nu este doar al meu.
Ștefan a privit în jur.
Atelierul nu murise.
Numele familiei nu se stingea.
Casa nu urma să fie vândută.
Tot ce construise avea să rămână, nu datorită fiului pe care îl așteptase o viață întreagă, ci datorită celor opt fiice pe care le avusese de la început.
Înainte să plece din atelier, Mara l-a luat de braț.
— Bunicule, ești obosit?
— Puțin.
— Hai în casă. Te așteaptă toți.
Ștefan s-a oprit în prag.
Din curte se auzeau râsete, glasuri de copii și vocile fiicelor lui. Exact ca în urmă cu zeci de ani, când casa era plină de codițe, fundițe și pași grăbiți.
A zâmbit.
— Vin imediat.
A mai privit o dată rindeaua bunicului său.
Apoi a stins lumina și s-a întors la familia lui.
Nu mai avea niciun regret.
Avea opt fiice.
Și, în sfârșit, înțelegea că primise mult mai mult decât ceruse vreodată.
