Redactia
Unul dintre cele mai înfricoșătoare lucruri în a avea o tumoare cât un ou? Poți să îți petreci ziua neștiind că este acolo.
Acum trei ani, Laura Burget a absolvit facultatea și era entuziasmată să își înceapă viața de adult. Muncea în vânzările de software și avea în Toronto, un cerc social care creștea. Într-o noapte, se relaxa cu prietenii ei, jucând un joc de cărți.
“Îmi amintesc că stăteam pe canapea și mă uitam în cărțile mele, când dintr-o dată am simțit de parcă mintea mea se detașa de corp,” spune Laura, care are acum 27 de ani.
“A fost așa de înspăimântător – inima mea a început să bată foarte tare, iar ochii mei se mișcau în toate părțile, gândurile mele erau zbuciumate și frenetice și nu puteam vorbi.”
Această întâmplare ciudată a durat 15 secunde și, când a fost gata, Laura nu a mai băgat de seamă și le-a spus prietenilor ei că e bine. “Am crezut că e de la stres sau lipsă de somn”, își amintește ea. La urma urmelor, era tânără și sănătoasă, fără niciun motiv să considere că e ceva neînregulă fizic cu ea: făcea exerciții fizice de trei ori pe săptămână, avea o dietă sănătoasă, nu a luat niciodată droguri și nici nu obișnuia să bea alcool foarte mult.
“Singura mea problemă de sănătate din acea vreme era astmul bronșic și alergiile,” spune ea.
“Când ești la vârsta de douăzeci și puțin de ani, nu te gândești că ceva serios ți se poate întâmpla.”
Laura a îngropat acea întâmplare de “disociere” și si-a văzut în continuare de viață. Dar după o lună, s-a întâmplat iar. Și din nou după șase săptămâni de atunci. “Mereu se întâmpla când mă concentram intens asupra unui lucru”, spune Laura. “Era la fel de înfricoșător de fiecare dată, deoarece nu știam de ce se întâmplă.” Pentru că nu avea convulsii în tot corpul, prietenii ei nu înțelegeau pe deplin ce se întâmpla cu ea: “Ochii mei se închideau, iar partea superioară a corpului îmi devenea imobilă și pica în față”, spune Laura. “Dar nu aveam spasme și nici nu leșinam, așa că dacă stăteai lângă mine e probabil că nici nu ți-ai fi dat seama de ce se întâmplă.”
Laura era din ce în ce mai alarmată, dar cu toate acestea nu a cerut ajutor medical, până când unul dintre episoadele ei s-a întâmplat fix în fața unui doctor – propria ei mamă, un medic de familie din Columbia Britanică. “Îmi vizitam părinții de sărbătorile de Crăciun”, își amintește Laura. “Mama a văzut că am un episod și a spus ‘Nu este normal.’” Mama Laurei a făcut-o să promită că o să consulte un doctor când ajunge înapoi acasă, în Toronto.
Doctorul Laurei i-a recomandat să vadă un neurolog
“A făcut un test complet, cerându-mi să stau într-un picior și după, pe celălalt, verificând dacă pot să aud pocniturile făcute de el, cu fiecare ureche,” spune Laura. La finalul examinării, neurologul i-a spus că nu sunt indicații că ar fi ceva neînregulă din punct de vedere neurologic, dar ca și precauție, i-a suspendat temporar carnetul de conducere. (În Ontario, ca și în multe provincii și state, doctorii au obligația, prin lege, să raporteze pacienții care prezintă riscul de a avea convulsii în timp ce conduc.)
În următoarele luni, Laura a continuat să meargă mai departe – a demisionat de la locul de muncă pentru a începe o companie de frumusețe, Niu Body, cu un partener, și-a cumpărat o casă împreună cu sora ei și au început renovăriile. Dar acele momente ciudate ale creierului erau din ce în ce mai frecvente, cam o dată la patru săptămâni. Aceste convulsii parțiale sunt cunoscute ca și convulsii focale, a explicat James Bernheimer, M.D., un neurolog al Mercy Medical Center, în Baltimore și un membru al Comitetul de revizuire medicală al prevenției. “Toate convulsiile sunt cauzate de o descărcare electrică anormală sincronizată în creier”, a explicat el. “Atunci când se răspândesc local, dar nu traversează în cealaltă parte a creierului ca să se generalizeze, provoacă dezorientări, confuzie, comportament repetitiv și uneori reacții slăbite.”
Doctorul ei, i-a făcut mai multe teste, incluzând două electroencefalografice (cunoscut ca EEG, aceste teste pentru epilepsie măsoară undele creierului prin electrozi așezați pe scalp), și încă nu s-a găsit nimic. “Am avut un mixt set de emoții, pentru că nu îmi doream rezultate anormale, dar în același timp, îmi doream să știu ce se întâmplă cu mine,” își reamintește ea.
“Activitatea electrică anormală pe un EEG poate identifica uneori locul crizei, dar încă nu identifică cauza lor – pentru asta e nevoie de un studiu imagistic precum RMN,” evidențiază Dr. Bernheimer. Laura spune că din primele consultații la neurolog, a întrebat dacă va face o scanare CAT sau un RMN ca să înlăture din ecuație orice anormalie sau tumoare – dar doctorul ei a vrut, ca prima dată, să încerce terapia medicamentoasă. (Dr. Bernheimer, care nu a fost implicat în cazul Laureu, spune că anticonvulsivantele sunt prescrise în mod obișnuit imediat după crizele recurente sau chiar după o singură criză focală, înainte ca imagistica să fie făcută, și nu afectează în mod normal rezultatele testelor.)
Dar după ce s-a consultat cu părinții ei, Laura a spus “nu” medicamentelor
“Multe din medicațiile prescrise pe bază de anticonvulsivanți au efecte secundare destul de puternice și am considerat că ar fi prea mult să îmi supun corpul la așa ceva, dacă nu aveau efect,” spune Laura. În schimb, medicul a fost de acord să o programeze pentru un studiu de somn de o săptămână pentru a exclude apneea. “Și i-am spus, nu o să părăsesc acest birou până nu mă programați pentru o scanare CT sau un RMN,” spune Laura.
În noaptea în care Laura a mers însfârșit la spital pentru un RMN a fost pe data de 31 Octombrie, 2019. “Îmi amintesc că eram în Uber, trecând pe lângă toate cluburile din centrul orașului și vedeam pe toată lumea îmbrăcată în costumele de Halloween, distrându-se,” povestește ea. “A fost un moment ciudat, pentru că m-am gândit, am 20 și ceva de ani – ar trebui să fiu afară celebrând, nu mergând la spital pentru un RMN.”
A fost o scăpare în momentul în care Laura a avut RMN-ul, în care câmpurile magnetice și radio au creat o imagine detaliată a creierului. Laura nu și-a dat seama că testul va implica o injecție IV a unui colorant de contrast, care este folosit pentru a evidenția diferite zole ale creierului – și este extrem de ac-fobic. “După ce tehnicianul mi-a injectat colorantul, m-am simțit foarte slăbită și am leșinat în timp ce eram întinsă pe tubul de RMN,” spune ea. După ce scanările au fost complete, Laura stătea pe o targă în camera de RMN, unde tensiunea arterială și ritmul cardiac puteau fi monitorizate, până reveneau la normal. Dar din cauza unei răsturnări ciudate, din cauza poziției în care stătea, a fost capabilă să se uite peste umărul tehnicianului la ce era pe ecran. Ce a văzut a șocat-o până în măduva oaselor.
“Am văzut această imagine a unui creier cu o tumoare cât un ou,” a spus ea.
“Mi-am spus, Oh, acea radiografie nu poate fi al tău – trebuie să fie al altui pacient, sau poate e studentă și e o imagine de referință.”
Dar în ciuda stării ciudate în care se afla, Laura spune că, în adâncul ei, știa că ceea ce vedea pe radiografie era creierul ei.
Instinctul Laurei a avut dreptate în tot acest timp. O săptămână mai târziu, stătea în biroul neurologului ei care îi explica faptul că avea un astrocitom în stadiul 2 – un tip de cancer cu creștere lentă, care se poate dezvolta la nivelul creierului sau al coloanei vertebrale. “Era ca un coșmar, pentru că nu poți să-ți imaginezi că asta ți se va întâmpla ție, mai ales când ai 26 de ani,” spune Laura. Dar amestecat cu anxietatea și frica ei, era un sentiment de ușurare, având în vedere că însfârșit știa care este problema. “La un anumit moment, începi să te gândești, îmi imaginez acest lucru? Când fiecare test iese normal, începi să dai vina pe tine și să te gândești dacă nu ești doar un pacient problematic”, spune Laura.
Apoi, Laura a fost trimisă la un neurochirurg, care a explicat faptul că astrocitomul poate crește foarte încet timp de ani buni, dar la un moment dat, celulele pot deveni mult mai agresive. “Nimeni nu știe când va avea loc acea transformare, așa că scopul intervenției chirurgicale este de a înlătura cât mai mult posibil din tumoare, fără să fie afectată nicio parte a creierului,” spune Laura. Chirurgul ei a avertizat-o că, din cauza locului în care se afla tumoarea, vederea periferică și piciorul stâng al Laurei puteau fi afectate.
Laura și părinții ei au cântărit riscurile intervenției chirurgicale contra riscurilor ce ar fi putut avea loc dacă ar fi așteptat – chiar și pentru o călătorie de la Toronto, la Mayo Clinic, în Rochester, MN, pentru o a doua opinie. Au căzut de comun acord că ar trebui să aibă intervenția chirurgicală.
Laura a aflat că cea mai bună cale prin care putea să-și depășească frica era să caute tot ceea ce putea să citească și să vadă despre operația pe creier. “Voiam să știu totul, de la ce puteau face în camera de urgență, la cum va arăta cicatricea,” spune ea. Și-a petrecut zilele uitându-se la videouri de pe YouTube pe care alți pacienți le-au creat în legătură cu operația lor a cancerului cerebral. “Încă era foarte infricoșător, dar încercam să accept că asta va fi o parte din povestea mea și că va duce la o viață ce va fi mult mai împlinitoare și mai îmbucurătoare, deoarece am trecut prin acest lucru dificil,” spune ea.
Pe data de 4 Martie, 2020, Laura a fost dusă în camera de operație. “Îmi aduc aminte că totul era alb stins și foarte luminos și rece, ca o navă spațială și erau atât de multe persoane înăuntru, chirurgi, asistente, anesteziști – aveam sentimentul că fiecare dintre ei își avea rolul său și știau cu exactitate ce aveau de făcut,” spune ea.
După 10 ore de operație – în decursul în care echipa a reușit să înlăture 70% din tumoră – Laura s-a trezit în camera de recuperare, plângând de ușurare, că era trează și a reușit să iasă cu bine. După o săptămână după ce a ajuns acasă, în Toronto, la fel ca în întreaga lume, s-a anunțat ordinul de stat acasă din cauza crizei coronavirus.
“A fost așa o sincronizare ciudată, deoarece părea că întreaga lume încetinea în același timp în care eu încetineam pentru a mă recupera,” a spus Laura. În primele zile de la operație, a simțit câteva efecte secundare de care au avertizat-o doctorii săi. “Nu puteam simți unde eram exact în spațiu – nu înțelegeam cum funcționează ușile și cum puteam trece prin cele deschise și nu puteam să îmi dau seama dacă stăteam la marginea sau în mijlocul patului. Nimic nu era balansat,” explică ea. Dar în două săptămâni, totul a revenit la normal. Ea își petrece timpul de carantină rămas acasă, alături de sora ei.
Pentru viitor, Laura și doctorii ei vor fi nevoiți să fie atenți ca tumoarea să nu crească sau să devină mai agresivă – va trebui să meargă regulat la RMN, la fiecare șase luni, pentru tot restul vieții sale.
În timp ce Laura își continuă recuperarea, a reflectat asupra a ceea ce înseamnă această experiență și ceea ce vrea ca alte femei tinere să știe: “Lucrul cel mai mare pe care l-am învățat este să fii propriul avocat pentru sănătatea ta,” spune Laura. “Fi foarte descriptiv atunci când îți descrii simptomele doctorului tău și dacă simți că ceva e neînregulă, continuă să persiști – doctorii știu multe, dar e imposibil pentru ei să știe totul.”
“Încearcă să vezi toate părțile pozitive,” continuă Laura. “Încerc să văd modurile prin care această experiență mă va face să apreciez fiecare zi din viața mea și îmi va face relațiile de prietenie și familie mult mai puternice.”
