Mirela Loșniță
„Sunt pe punctul de a termina liceul și m-am înscris la mai multe universități, participând și la diverse tururi de prezentare. Părinții mei s-au hotărât să îmi ofere un cadou generos de 10.000 de dolari pentru a acoperi o parte din costurile facultății. Am fost extrem de entuziasmată de acest dar până când mi-au spus ce își doresc în schimb. Le-am refuzat condițiile și am plecat, iar acum ei mă numesc nerecunoscătoare”
Visuri mari într-un orășel mic
„Am crescut într-un orășel mic, însă mereu am visat la o viață în New York, unde să îmi pot urma visul. De-a lungul anilor, arta a fost o parte esențială a vieții mele, iar camera mea era un adevărat caleidoscop de culori. Pereții erau plini de picturi care spuneau povestea parcursului meu prin liceu. Am câștigat numeroase concursuri de artă, iar premiile și diplomele străluceau pe rafturi.
Arta nu era însă doar despre trofee; era despre poveștile pe care le spune fiecare pensulă trasată pe pânză, fiecare operă de artă având în ea o părticică din sufletul meu. Printre aceste capodopere, se regăseau și lucrări făcute pentru cupluri, picturi pline de pasiune și dragoste. Pentru mine, arta era mai mult decât un hobby; era identitatea mea. Din păcate, părinții mei nu vedeau lucrurile la fel. Ei considerau că este doar o pasiune trecătoare, care nu ar putea susține o „carieră reală”. Întotdeauna m-au încurajat să explorez domenii mai „practice”, însă eu îmi doream cu ardoare să obțin o diplomă în arte în New York, orașul creativității și al oportunităților.
O ofertă cu condiții neașteptate
Într-o seară, în timp ce completam aplicațiile pentru facultate, la cină, părinții mei mi-au făcut o surpriză. „Ne-am hotărât să îți oferim 10.000 de dolari pentru a te ajuta cu costurile facultății,” a spus mama, zâmbind cald. Eram în culmea fericirii. „Vă mulțumesc mult! Asta înseamnă că mă pot înscrie la școlile de artă visate din New York!” am exclamat, cu gândul la străzile aglomerate și galeriile inspiratoare ale orașului.
Bucuria mea s-a spulberat însă rapid când tata și-a dres glasul și a venit cu două condiții pe care nu le anticipasem. „Sunt două reguli,” a spus el pe un ton serios. „În primul rând, nu poți pleca din stat pentru a merge la facultate. Și în al doilea rând, poți alege doar dintre domeniile pe care le aprobăm noi – medicină sau drept. Nu credem că o diplomă în arte este calea potrivită pentru tine.”
M-am simțit distrusă. „Dar pictez de când mă știu. Știți cât de mult înseamnă asta pentru mine,” am răspuns, încercând să-mi păstrez calmul, deși în interior eram în furtună.
„Facem asta pentru binele tău”
„O facem pentru binele tău, Ruth. Nu fi nerecunoscătoare. Vrem doar să ai un viitor sigur,” a spus mama pe un ton mai blând, dar la fel de ferm.
Cearta care a urmat nu a fost doar aprinsă; a fost un conflict între visuri și pragmatism, fiecare cuvânt fiind ascuțit de tensiunea dintre așteptările lor și dorințele mele neîmplinite. „Cum puteți să numiți asta ajutor dacă vine cu niște condiții care îmi sufocă visurile?” am strigat, cu vocea tremurând de emoție. Părinții mei au rămas fermi pe poziție, răspunzând cu aceeași intensitate.
„Ruth, nu încercăm să îți sufocăm visurile, asta este o afirmație nerecunoscătoare. Vrem doar să te asigurăm că vei avea un viitor care să nu depindă de mofturi,” a spus tata, cu un ton încărcat de frustrare și îngrijorare.
„Arta nu este un moft! Este cine sunt. Nu înțelegeți? Dacă mă obligați să aleg medicina sau dreptul, îmi cereți să renunț la o parte din mine,” am replicat, disperată să îi fac să vadă cine sunt și ce vise am.
Dorința de a fi înțeleasă
Mama a oftat, pierzându-și pentru prima dată calmul obișnuit. „Am văzut prea multe persoane care se zbat în domenii precum arta. Nu vrem asta pentru tine. Nu vezi că facem asta din dragoste?”
„Dar dragostea nu ar trebui să vină cu condiții care mă forțează într-un tipar care nu mi se potrivește,” am argumentat, cu inima sfâșiată de dorința de a fi înțeleasă. „Apreciez darul, sincer, dar dacă asta înseamnă să sacrific pasiunea și visele mele, atunci la ce mai folosește? Nu contează și fericirea mea?”
În acea clipă, a căzut o liniște grea peste cameră, aerul devenind încărcat de cuvinte nerostite și emoții neexprimate. M-am simțit mai singură ca niciodată. Era clar că diferența dintre noi nu era doar legată de bani sau de cariera mea, ci de nevoia de validare a identității și aspirațiilor mele.
Cu inima grea și simțind povara așteptărilor lor, am ieșit din casă, sunetul ușii trântite simbolizând închiderea unui capitol dureros. Cadoul care ar fi trebuit să deschidă drumul către viitorul meu acum părea o lanț care mă ținea legată de un drum pe care nu îl puteam accepta.
Planul de a schimba situația
În săptămânile care au urmat, mi-am găsit refugiul la un prieten, unde am avut timp să reflectez și, surprinzător, să înțeleg. Am realizat că, deși intențiile părinților mei erau greșit îndreptate, ele veneau din iubire. Ei își doreau să fiu aproape și să am o carieră pe care o considerau sigură.
Dar dorința de a-mi urma visul încă ardea în mine. Așa că am început să lucrez la o prezentare, punând în fiecare diapozitiv o parte din sufletul meu. Am adunat mărturii de la artiști de succes, statistici despre cererea pentru profesioniștii din domeniul creativ și un plan detaliat de buget pentru a-mi acoperi cheltuielile, dincolo de cei 10.000 de dolari. Scopul meu era să le arăt părinților nu doar viabilitatea unei diplome în arte, ci și profunzimea angajamentului meu față de pasiunea mea.
Cu prezentarea gata, i-am contactat și le-am cerut o nouă șansă să discutăm despre viitorul meu.
