Noul meu apartament trebuia să fie tot ce visam: locul perfect unde să-mi încep un nou capitol al vieții. Și așa a fost… pentru câteva săptămâni. Sunt Samantha, am 35 de ani, iar ceea ce trebuia să fie „acasă” s-a transformat în scena unui coșmar care m-a lăsat fără cuvinte.
Totul a început ca în povești. După ani de muncă și economii, am reușit să-mi cumpăr apartamentul ideal, într-o clădire veche dintr-un cartier liniștit. Cu două dormitoare și un balcon superb care dădea spre parc, era locul perfect pentru mine. „E doar al meu!”, i-am spus mamei, radiind de fericire. Deși a zâmbit, am simțit o urmă de îngrijorare în ochii ei.
Primele zile au fost de vis. Îmi beam cafeaua pe balcon în fiecare dimineață, mă bucuram de liniștea locului și îmi decoram colțurile așa cum visam de ani de zile. Totul era perfect… până când, într-o dimineață, am găsit primul bilet.
Era mototolit și lipit de ușă. Pe el scria, cu un scris tremurat: „Pleacă sau o să regreți.”
Am râs nervos, spunându-mi că e doar o glumă proastă sau poate o greșeală. Dar în sufletul meu, un sentiment ciudat începea să crească. Și lucrurile au devenit din ce în ce mai ciudate.
În zilele următoare, biletele au continuat să apară. Mesajele deveneau tot mai tulburătoare:
„Acest loc nu e sigur pentru tine.”
„Pleacă înainte să fie prea târziu.”
De fiecare dată, mâinile îmi tremurau când deschideam ușa. Am început să evit să mai stau pe balcon, mai ales după ce am găsit un porumbel mort acolo. Era al doilea în aceeași săptămână. Simțeam că mă sufoc.
Când m-am hotărât să instalez camere de supraveghere, eram deja exasperată. Nu mai dormeam bine, săream la fiecare zgomot, iar apartamentul visurilor mele devenise o celulă a fricii.
Dar nimic nu m-a pregătit pentru ceea ce am descoperit.
Într-o noapte, revizuind înregistrările, am văzut o siluetă apropiindu-se de ușa mea. Când persoana s-a întors spre cameră, am înghețat. Era mama mea.
Am simțit cum tot sângele îmi părăsește obrajii. Cum putea fi ea? De ce?
A doua zi, am invitat-o la mine, prefăcându-mă că totul e normal. Ne-am așezat la masă, iar eu încercam să-mi controlez vocea: „Mamă, știi ceva despre biletele care apar la ușa mea?”
Chipul ei s-a schimbat instantaneu. Și-a coborât privirea și a început să plângă. „Îmi pare atât de rău, Sammy. Am făcut-o pentru că… îmi e dor de tine. Casa e atât de goală fără tine.”
Am rămas șocată. Era greu de procesat. Mama mea, care fusese întotdeauna sprijinul meu, era cea care mă teroriza, sperând că mă va face să mă întorc acasă.
A fost nevoie de timp să trecem peste acest episod. I-am explicat că nu trebuie să recurgă la astfel de gesturi pentru a-mi atrage atenția, iar eu mi-am dat seama că trebuie să-i acord mai multă grijă și timp.
Ah, iar porumbeii morți? Vinovatul s-a dovedit a fi Ginger, pisica vecinilor, care îmi lăsa „cadouri” macabre pe balcon.
Această experiență mi-a arătat că, oricât de complicate ar fi relațiile noastre, comunicarea sinceră rămâne esențială. Și, uneori, coșmarurile nu sunt altceva decât strigăte de ajutor, chiar și din partea celor pe care îi iubim cel mai mult.