Laciu Andreea
Povești de viață. Andrei avea nouă ani și știa deja ce vrea să devină: pilot, ca tata. Își construia avioane din hârtie, carton și lemn, iar camera lui era plină de machete, reviste și planșe cu aeronave. Când tata venea acasă în uniforma lui de pilot militar, Andrei îl privea ca pe un supererou. Îi cerea să-i povestească despre nori, despre turbulențe, despre cum se simte când e sus, deasupra lumii.
— Când zbori, simți că nimic nu te poate răni, îi spunea tatăl lui, zâmbind.
Într-o dimineață de aprilie, Andrei a fost trezit de sunetul telefonului. Mama lui a răspuns. Apoi a tăcut. Când a intrat în camera lui, fața ei era albă ca varul.
— A fost un accident, a spus. Avionul tatei… s-a prăbușit.
Andrei n-a înțeles. Sau poate nu a vrut să înțeleagă. În mintea lui, tata nu putea să moară. Tata știa tot. Zbura ca o pasăre. Era invincibil.
În următoarele zile, casa s-a umplut de oameni, flori, lumânări. Mama plângea în tăcere. Andrei nu plângea deloc. Se uita fix la un perete, ore întregi. În ziua înmormântării, s-a îmbrăcat singur. Și-a pus o cravată neagră și a luat în mână un avion de hârtie, cel pe care îl făcuseră împreună cu o săptămână înainte.
L-a așezat în sicriu, lângă pieptul tatălui.
După aceea, timpul s-a dilatat. Zilele curgeau una după alta, dar nimic nu părea real. Mama lui se închidea des în dormitor. Andrei nu mai mergea la machete. Nici la desene. Nici nu mai visa să zboare. Începea să uite vocea tatălui său. Și asta îl speria cel mai tare.
Într-o zi, plimbându-se prin podul casei, Andrei a găsit o cutie veche, cu inscripția „pentru Andrei – când va fi pregătit”. A stat câteva minute cu mâna deasupra capacului. Apoi a deschis-o.
Înăuntru erau caiete. Jurnale. Fotografii. Un album vechi cu poze din copilăria tatălui. O poză cu bunicul său, și el pilot. Și în jurnalul cu copertă albastră, prima pagină:
„Dragul meu Andrei,
Nu știu când vei citi aceste rânduri. Poate când vei fi mare. Poate când nu voi mai fi. Dar am vrut să îți las câteva din gândurile mele. Să știi cine a fost tatăl tău. Și de ce a iubit atât de mult cerul.”
Andrei a citit tot. Pagini despre frică și curaj. Despre eșecuri și reușite. Despre prima oară când tatăl lui a ridicat un avion de la sol. Și, undeva la mijlocul jurnalului:
„Am învățat că zborul nu e doar despre a fi sus. E despre a înțelege cât de mic ești, dar și cât de liber poți deveni. Sper ca într-o zi să înțelegi asta și tu. Să nu-ți fie frică să cazi. Important e să urci din nou.”
Pentru prima dată de la moartea tatălui său, Andrei a simțit un fior. Nu durere. Ci ceva cald. Ca o voce pe care o uitase. Ca o mână pe umăr.
În săptămânile care au urmat, Andrei a început să construiască ceva. Zi de zi, după școală, se întorcea în pod. A adus lemn, pânză, bucăți de carton. Cu planșe și desene, cu măsurători din jurnalul tatălui, a început să ridice un avion — nu unul care zboară cu motor, ci unul simbolic, cât un copil, ușor și fragil.
Mama l-a privit în tăcere, fără să întrebe nimic. Doar într-o seară l-a îmbrățișat și i-a spus:
— Tata ar fi fost mândru de tine.
Într-o duminică dimineață, Andrei a luat avionul din lemn și pânză și l-a dus într-un câmp din apropierea casei. Era primăvară. Cerul era limpede. Mama l-a urmat, în tăcere.
— Azi e ziua lui, a spus Andrei. Și vreau să-i arăt că n-am uitat.
A legat o sfoară lungă de coada avionului și, cu ajutorul mamei, l-a lansat la vale, pe panta ușoară a dealului. Vântul l-a ridicat pentru câteva secunde. Poate doar doi-trei metri. Dar pentru Andrei, a fost destul. A fost zborul pe care l-a împărțit cu tatăl său. Ultimul zbor. Sau, poate, primul dintr-un alt fel de călătorie.
Când avionul s-a oprit în iarbă, Andrei a zâmbit. Nu mai era gol. Nu mai era furios. Îl simțea pe tata acolo, în vânt, în cer, în fiecare pas pe care avea să-l facă mai departe.
În acea seară, a deschis din nou jurnalul și a scris cu mâna lui, pe ultima pagină:
„Tată, azi am zburat împreună. Și n-a fost sfârșitul. A fost începutul.”
Sursă foto: Pixabay
