Laciu Andreea
Maria stătea la masa din bucătărie, strângând cu mâinile o cană de ceai pe jumătate răcit. Își frământa gândurile de câteva ore, dar de fiecare dată ajungea în același punct dureros. Soacra ei, doamna Victoria, nu pierdea nicio ocazie să-i arate cât de mult o aprecia pe Andreea, cea mai bună prietenă din copilărie a lui Andrei.
Când o cunoștea pe Victoria, Maria sperase să-i fie ca o a doua mamă. Cuminte și respectuoasă, încercase să o câștige cu răbdare și grijă. Dar indiferent câte gesturi făcea, câtă bunăvoință arăta, Victoria părea să nu observe decât lipsurile, micile neîndemânări, lucrurile pe care Maria nu le făcea „cum trebuie”.
— Of, dragă, Andreea știa mereu să gătească o prăjitură ca lumea, spunea Victoria, răsucind lingura de lemn în aluat. Ai vrea să-ți dau rețeta de la ea?
Maria zâmbea cu un efort chinuit, în timp ce în piept i se strângea o umilință mocnită.
În fiecare weekend când veneau în vizită, Victoria povestea despre Andreea de parcă ar fi fost fiica pe care și-ar fi dorit-o. „Andreea a terminat facultatea cu nota maximă”, „Andreea a avut mereu o fire blândă și organizată”, „Andreea știa să aibă grijă de Andrei când era bolnav, stătea lângă el ore întregi.”
Nu conta că Maria și Andrei se iubeau sincer, că trecuseră împreună prin greutăți, că Maria îi fusese sprijin când și-a pierdut tatăl. Toate astea păreau nevăzute. Victoria se agăța de trecutul în care Andreea fusese „copila perfectă”, luminoasă, bună la toate.
Într-o duminică, la masa de prânz, Victoria a început din nou:
— Îți mai aduci aminte, Andrei, când Andreea a venit să te viziteze în spital? Ce frumos a stat lângă tine! Și acum țin minte cum se ruga să te faci bine…
Andrei a încercat să schimbe subiectul, jenat. Maria tăcea, cu privirea în farfurie. Fiecare cuvânt era ca un ac, împingându-i în suflet sentimentul că nu e destul de bună.
Seara, când s-au întors acasă, Maria s-a prăbușit pe canapea și a izbucnit în plâns.
— Parcă sunt invizibilă lângă ea, Andrei… De parcă orice aș face, ea tot o va iubi pe Andreea mai mult…
Andrei a oftat, a așezat-o la piept și i-a șoptit:
— Știu… Îmi pare rău. Mama a rămas blocată în trecut. Poate că îi e greu să accepte că viața merge mai departe.
— Dar eu ce să fac? Să mă prefac că nu mă doare?
— Nu, iubita mea. Știu că doare. Dar tu ești soția mea. Tu ești cea care contează pentru mine.
În zilele care au urmat, Maria s-a străduit să nu lase resentimentele să-i întunece inima. Dar rana rămânea acolo, adâncă și vie.
De ziua lui Andrei, Victoria a venit cu un album mare de fotografii. L-a deschis pe masă și a început să le arate invitaților poze din copilăria fiului ei. Și, desigur, aproape în fiecare pagină apărea Andreea, cu zâmbetul ei cuminte, cu rochia albă de serbare, cu ochii calzi ațintiți spre Andrei.
— Uite ce frumoși erau împreună… Ce pereche minunată făceau, a murmurat Victoria cu o voce melancolică.
Maria a simțit că i se taie respirația. Nu mai putea. A ieșit în grădină și a rămas acolo, cu spatele sprijinit de zid. Se întreba dacă va reuși vreodată să fie acceptată. Dacă nu cumva tot ce își dorea era, pur și simplu, imposibil.
Mai târziu, când invitații au plecat, Andrei a luat albumul și i l-a pus mamei în brațe.
— Mamă, te rog. Nu mai face asta.
Victoria a clipit surprinsă.
— Ce anume?
— Mereu o aduci pe Andreea în discuție. Mereu o lauzi. Dar Maria e soția mea. Ea e familia mea acum. Nu mai compara.
Pentru prima dată, Victoria a părut să priceapă că vorbele ei dor. S-a uitat în ochii norei, iar Maria a văzut acolo o umbră de regret.
— Iartă-mă… Poate că nu mi-am dat seama cât de mult rău fac, a murmurat Victoria.
Maria a simțit cum i se dezleagă un nod în gât. Lacrimile i-au urcat în ochi.
— Eu nu vreau să fiu Andreea… Vreau doar să pot fi eu.
Victoria a lăsat albumul pe masă și s-a apropiat de ea. Cu un gest stângaci, i-a luat mâinile între ale ei.
— Știu… Cred că m-am agățat de trecut fiindcă îmi era teamă să nu pierd ceva drag. Dar tu ești aici. Tu ești cea care are grijă de fiul meu. Și asta înseamnă mai mult decât toate amintirile.
A fost pentru prima dată când Maria a simțit că e văzută cu adevărat. Că, poate, drumul lor împreună putea începe de acum.
În acea seară, când au plecat spre casă, Maria privea pe geam luminile orașului. În piept nu mai avea doar tristețe, ci și o speranță tăcută că, pas cu pas, va învăța să construiască o relație sinceră cu Victoria. Poate nu vor fi niciodată ca mamă și fiică, dar măcar vor fi două femei care învață să se respecte.
Și pentru prima oară după mult timp, Maria a simțit că e destulă. Exact așa cum era.
