Laciu Andreea
Daria era bibliotecară într-un orășel mic, unde zilele semănau între ele ca paginile unei cărți prea citite. Mergea zilnic la muncă, așeza volumele pe rafturi, împrumuta cărți rare și schimba politețuri cu cititorii grăbiți. Nimic spectaculos. Dar în fiecare seară, în apartamentul modest de la etajul doi, aprindea o lampă mică și o lăsa să ardă până târziu în noapte.
Vecinii spuneau că probabil uită s-o stingă. Sau că citește până adoarme. Adevărul era altul. Lumina aceea era pentru cineva. Sau poate pentru ceva — o speranță uitată, un vis rătăcit. Pentru Daria, acea lumină era promisiunea că într-o zi își va regăsi vocea.
Când era copil, Daria visa să devină scriitoare. Avea un caiet galben, cu colțurile îndoite și coperțile pătate de cerneală, în care scria povești. Își imagina lumi cu păsări care învățau să zboare cu ochii închiși, fetițe care salvau regate și stele care nu cădeau niciodată. Îi plăcea să creadă că, undeva, cineva avea nevoie de acele povești.
Dar viața a fost alta. Tatăl s-a îmbolnăvit devreme, mama a muncit nopțile ca infirmieră, iar Daria a învățat să fie „rezonabilă”. A terminat Literele, a lăsat caietul galben într-un sertar și a început să lucreze la bibliotecă. Un loc liniștit, potrivit, unde cărțile erau scrise de alții, iar visele ei dormeau cuminți sub cheie.
Anii s-au scurs. Oamenii veneau și plecau. Dar în Daria rămânea ceva neînchis, o senzație surdă că a uitat ceva esențial.
Într-o seară friguroasă de decembrie, bibliotecă era aproape goală. Afară ningea liniștit, iar orașul părea o pictură în acuarelă. Daria era la birou când ușa s-a deschis încet. A intrat o fetiță cu ochii mari, înfășurată într-o geacă uzată. Nu părea că vine să returneze cărți. Se uita nesigură în jur, cu pași mici.
— Bună, ai nevoie de ajutor? a întrebat Daria, coborând tonul.
Fetița a tăcut câteva clipe. Apoi a zis, cu voce stinsă:
— Vreau o poveste care să mă facă să nu mai plâng noaptea.
Daria a rămas fără cuvinte. A căutat pe rafturi, a trecut de la basme la povestiri scurte, dar nimic nu părea suficient. În seara aceea, acasă, s-a așezat la biroul ei vechi și a tras sertarul de jos. Acolo era. Caietul galben. Îngălbenit, dar intact. L-a deschis cu emoție. Pagini întregi de cuvinte scrise cu speranță, de mâna unei fetițe care nu știa ce-i frica.
A doua zi, fetița s-a întors. Daria i-a citit prima poveste din caiet: despre o bufniță care nu putea zbura, dar care, într-o noapte, și-a deschis aripile și a plutit peste pădure. Copila a ascultat în liniște, cu ochii mari, și la final a întrebat:
— Mai ai?
— Mai am, a zâmbit Daria.
În zilele care au urmat, au venit alți copii. Unii din curiozitate, alții aduși de colegi sau de profesori. Daria a început să citească din poveștile ei în fiecare miercuri după-amiază. Apoi a redeschis un mic club de lectură. Bibliotecă, odată tăcută și prăfuită, devenise din nou vie.
La o întâlnire, o profesoară i-a spus că ar trebui să publice acele povești. La început, Daria a zâmbit jenată. Apoi a primit un mesaj de la o editură locală, care auzise de cercul ei de lectură. Au cerut câteva texte. Le-a trimis tremurând.
O lună mai târziu, a primit răspunsul: „Vrem să publicăm un volum. Avem deja un titlu: Păsări care învață să zboare cu ochii închiși.”
Când a ținut prima carte tipărită în mâini, a plâns. Nu cu tristețe, ci cu o bucurie curată, cum nu mai simțise de mult. Știa că drumul fusese lung, dar merita fiecare pas.
De atunci, lumina de la fereastra Dariei arde în fiecare seară. Nu pentru că uită s-o stingă. Ci pentru că, într-un colț de oraș, o fetiță poate ridica ochii și vedea că cineva, undeva, n-a renunțat niciodată la visul său.
Și poate, într-o zi, va aprinde și ea propria lumină.
