Grigore Madalina
În dimineața aceea frigul mușca din oameni, dar altceva m-a înțepenit pe loc: un plânset stins, de undeva din spatele autobuzului școlar. Ce am găsit acolo avea să schimbe nu doar ziua aceea, ci mult mai mult.
Mă cheamă Gerald, am 45 de ani și sunt șofer de autobuz școlar într-un orășel despre care probabil n-ai auzit. Fac meseria asta de peste 15 ani. N-am bănuit vreodată că un gest mărunt de bunătate din partea mea va porni ceva atât de mare.
Plouă, ninge, e ceață sau bate vântul cu colți—eu ajung înainte de zori, deschid poarta, urc în „bestia” galbenă care scârțâie din toate încheieturile și pornesc căldura ca să fie bine când se urcă copiii. Nu e o meserie strălucitoare, dar e cinstită. Iar copiii… ei sunt motivul pentru care apar în fiecare dimineață.
Marțea trecută a început ca oricare alta, doar că frigul parcă se urcase în oase și nu mai voia să plece. Mi-am dezghețat degetele suflând aer cald peste chei, am urcat treptele bătând din cizme să scap de brumă și am strigat, mai în glumă, mai în serios:
— Hai, hai, grăbiți-vă, copii! Intrați repede, aerul are dinți azi!
Râsete pe trotuar, geci trase până la bărbie, fulare fluturând, bocanci tropăind ca niște soldăței. Apoi o voce subțire:
— Ești așa de caraghios, Gerald!
Marcy, cinci ani, cu două codițe roz, mânuși groase și atitudine de șefă de stație.
— Spune-i mamei tale să-ți ia un fular nou! îmi zice, privind chiorâș la al meu, cam scămoșat.
— Dacă mama mea ar mai fi, mi-ar lua unul atât de frumos încât al tău ar părea o cârpă de vase, îi șoptesc prefăcându-mă gelos.
Râde și se așază la locul ei. Întâlniri mici ca asta mă încălzesc mai tare decât soba veche a autobuzului.
După ce i-am lăsat pe toți la școală, mi-am făcut ritualul: trec printre rânduri să adun caiete uitate, mânuși rătăcite, batoane mușcate pe jumătate. Atunci am auzit. Un sughiț de plâns din colțul din spate.
— Hei? Mai e cineva aici?
Un băiețel de vreo șapte-opt ani, ghemuit lângă geam. Haina subțire, rucsacul pe jos.
— Ești bine? De ce nu intri la ore?
— Mi-e… frig, a spus, fără să mă privească.
M-am lăsat în genunchi.
— Pot să-ți văd mâinile?
Le-a scos încet. Degetele erau vineții, umflate la încheieturi de la frigul prelung. Mi-a înghețat sângele. Mi-am scos mănușile și i le-am tras pe ale lui. Îi veneau mari, dar erau calde.
— Nu sunt cele mai grozave, dar te țin până găsim altele, bine?
M-a privit cu ochii roșii.
— Ți le-ai pierdut? l-am întrebat.
— Nu. Mami și tati au zis că îmi iau altele luna viitoare. S-au rupt. Dar e în regulă. Tati se străduie.
N-am mai zis nimic o clipă. Știam felul acesta de durere tăcută.
— Uite, știu eu pe cineva cu cel mai cald stoc de mănuși și fulare din oraș. După amiază rezolvăm. Până atunci, ale mele sunt ale tale. Tratat?
A zâmbit puțin. Apoi m-a îmbrățișat scurt, dintr-un salt, a luat rucsacul și a fugit spre intrare. N-am băut cafeaua de după cursă, n-am trecut pe la diner. M-am dus direct la un magazin mic de pe colț. I-am povestit vânzătoarei—Janice, o doamnă caldă—și am ales o pereche groasă de mănuși pentru copii și un fular bleumarin cu dungi galbene, ca pentru un supererou. Mi-am cheltuit ultimul dolar fără să clipesc.
Am pus lucrurile într-o cutie de pantofi, am lipit un bilețel: „Dacă ți-e frig, ia ceva de aici. — Gerald, șoferul tău”. N-am spus nimănui. Era promisiunea mea tăcută pentru cine nu poate cere.
După-amiază am văzut o mână mică luând fularul. Era băiatul. L-a îndesat la gât și n-a zis nimic. N-am zis nici eu. Dar, când a coborât, nu mai tremura. A zâmbit.
Credeam că acolo se termină povestea. A doua zi, dispecerul m-a chemat la director.
— S-a plâns cineva? mi-am făcut griji, intrând la domnul Thompson.
— Deloc, mi-a spus zâmbind. Dimpotrivă. Băiatul pe care l-ai ajutat—Aiden—are părinți în necaz. Tatăl lui, Evan, e pompier. S-a accidentat la o intervenție și e în recuperare. Gestul tău a însemnat enorm.
A continuat:
— Cutia ta a pornit ceva. Părinți și profesori au aflat. Pornim un fond pentru familiile cu dificultăți: haine de iarnă, ghete, mănuși, fulare—fără întrebări, doar ajutor. Datorită ție.
N-am știut ce să spun. Eu voiam doar ca un copil să nu înghețe în autobuz.
Vestea s-a dus repede. A doua zi, o brutărie locală a adus cutii cu căciuli și mănuși. Părinții au donat geci aproape noi. O profesoară pensionară s-a oferit să tricoteze căciuli de lână. Janice m-a sunat: „Donez eu zece perechi de mănuși pe săptămână!”
Până la jumătatea lui decembrie, cutia mea devenise un coș mare. Copiii lăsau bilețele când luau ceva: „Mulțumesc, domnule Gerald. Nu mă mai tachinează că n-am mănuși.” sau „Am luat fularul roșu. E tare cald!”
Într-o după-amiază, Aiden a urcat în fugă, cu o hârtie colorată.
— Domnule Gerald, pentru dvs.!
Era un desen cu mine în fața autobuzului, copii în jur cu mănuși și fulare, toți zâmbind. Jos scria, cu litere strâmbe: „Mulțumim că ne ții de cald. Ești eroul meu.”
— Vreau să fiu ca tine când voi fi mare! a spus.
Am lipit desenul pe bord, lângă volan.
Două săptămâni mai târziu, m-a oprit o femeie îmbrăcată sobru.
— Sunteți Gerald? Sunt Claire, mătușa lui Aiden. V-ați gândit la el când multora le-a scăpat din vedere. Asta e din partea familiei.
Mi-a întins o felicitare și un card cadou consistent.
— Folosiți-l pentru dvs. sau pentru ce faceți. Avem încredere.
Primăvara, la serbarea școlii, m-au invitat în sală. După cântecul copiilor, directorul a luat microfonul:
— Vrem să mulțumim cuiva al cărui gest discret a schimbat vieți. „Warm Ride Project” s-a extins în tot districtul. Avem cutii în autobuze, în holul școlii, în cantină. Niciun copil nu mai vine la ore cu degetele amorțite.
Apoi:
— Mai e o surpriză. Omul pe care l-ai ajutat cel mai mult vrea să te cunoască.
Aiden a urcat pe scenă ținându-se de mână cu un bărbat în uniformă de pompier, mergând încet, dar hotărât.
— Domnule Gerald, el e tata.
— Sunt Evan, a spus. Nu l-ai ajutat doar pe fiul meu. Ne-ai ajutat toată familia. Iarna trecută a fost cea mai grea din viața noastră.
Apoi, în șoaptă:
— Bunătatea ta… m-a salvat și pe mine.
Atunci am înțeles: meseria mea nu înseamnă doar să ajung la timp și să conduc în siguranță. Înseamnă să fiu atent. Să mă arăt prezent în micile lucruri care se adună și devin mari. Înseamnă o pereche de mănuși, un fular și un copil care nu mai ascunde mâinile de frig.
Pentru prima dată după multă vreme, am simțit mândrie. Nu doar pentru ce fac, ci pentru cine am ajuns să fiu datorită acestui drum.
Povestea este preluată
