Laciu Andreea
Ana se trezise într-o dimineață rece de februarie cu un gând care o înțepa ca un spin: poate că nu o să iubească niciodată cu adevărat. Poate că, oricât ar încerca, oricât ar spera, sufletul ei nu era făcut să se odihnească în brațele altcuiva.
Avea douăzeci și opt de ani și trei relații terminate dureros. Prima ei iubire, Radu, îi promisese că o va proteja mereu. A părăsit-o când ea avea nevoie de el cel mai mult, după ce tatăl ei murise. A doua relație s-a terminat cu trădare: Mihai îi jura că e singura femeie din viața lui, dar când i-a găsit telefonul plin de mesaje de la alte fete, Ana a simțit că tot ce clădise în inima ei s-a făcut ruine.
A treia oară a crezut că în sfârșit găsise pe cineva care înțelege cât de greu îi e să mai aibă încredere. Dar Andrei s-a săturat de tăcerile ei, de întrebările repetitive – „Unde ești?”, „Cu cine?”, „De ce n-ai răspuns imediat?”. S-a săturat de frica ei de a fi rănită din nou.
— Tu n-o să fii niciodată bine cu cineva, i-a spus înainte să plece.
Cuvintele acelea i-au rămas în minte ca un verdict.
În seara aceea, Ana s-a privit în oglindă mult timp. Era o femeie frumoasă – cu părul lung, castaniu, și ochi mari, triști. Dar dincolo de chip, simțea un gol uriaș.
În următoarele luni, a refuzat orice invitație. Când colegii de serviciu o întrebau de ce nu iese cu cineva, zâmbea și spunea că e ocupată. În realitate, îi era teamă.
Teamă că, dacă iar își deschide inima, cineva o va zdrobi.
Într-o sâmbătă dimineață, Ana a ieșit în parc. Vântul îi ciufulea părul, iar ea se gândea că poate așa ar trebui să rămână: singură, precaută, de neatins.
— Ana?
A tresărit. În fața ei era Vlad, un fost coleg de liceu. Îl recunoscuse după zâmbetul cald.
— Ce mai faci?
— Bine… adică… știi tu, a spus ea ezitant.
— Hai să bem o cafea.
O parte din ea voia să fugă. Dar altă parte, mai obosită de singurătate decât de teamă, a acceptat.
Au stat două ore de vorbă. Vlad îi povestea despre munca lui, despre cum avusese și el o relație care l-a frânt. Ea îl asculta și se simțea, pentru prima dată după mult timp, văzută.
Când s-au despărțit, i-a spus:
— Mi-a făcut bine să te revăd.
— Și mie. Să mai ieșim, dacă vrei.
A plecat cu pași mici spre casă, întrebându-se ce e sentimentul acesta ciudat: un fel de speranță amestecată cu frică.
În următoarele săptămâni s-au întâlnit de mai multe ori. Fiecare ieșire era o luptă. Când Vlad întârzia cinci minute, Ana simțea că inima i se zbate în gât. Când îi spunea că trebuie să plece într-o delegație, își imagina că totul e o minciună.
Vlad i-a observat nesiguranța.
— De ce îți e așa frică de mine?
— Nu de tine. De ce ai putea să devii.
— Ce crezi că aș putea deveni?
— Un alt om care pleacă.
Vlad a tăcut. I-a luat mâna și i-a spus încet:
— Eu nu vreau să plec. Dar dacă nu mă lași să intru, n-o să pot rămâne.
Seara aceea Ana a plâns. Își dorea să creadă. Își dorea să se abandoneze iubirii. Dar simțea că mintea ei nu-i dă voie.
O voce îi șoptea neîncetat: Nu te lăsa păcălită. O să doară din nou.
Într-o duminică, Vlad i-a adus o carte. Pe prima pagină scrisese:
„Pentru Ana, care are inima cea mai frumoasă pe care am întâlnit-o. Sper să ai curaj s-o arăți.”
A ținut cartea la piept mult timp. Îi era rușine de propriile răni.
Când Vlad a plecat, s-a uitat pe geam cum traversează strada. În clipa aceea, Ana a înțeles că singurătatea ei nu era un scut. Era o temniță.
În noaptea aceea, s-a gândit la toate momentele în care iubirea o găsise, dar ea o alungase. La toate dățile când ar fi putut să spună: „Îmi e frică, dar rămân.” Și n-a spus.
Dimineața, a luat telefonul tremurând.
— Vlad?
— Da?
— Vrei să vii la mine diseară?
— Vreau.
— O să fiu speriată, să știi.
— Știu.
— Dar o să încerc.
— Asta e tot ce contează.
Când a închis, Ana a simțit că un strat gros de ziduri se crapă puțin câte puțin.
Poate că iubirea nu e o garanție că nu vei suferi. Dar e singura șansă să nu mai fii prizonierul propriei frici.
Și Ana a înțeles, în sfârșit, că un pas spre încredere e cel mai mare act de curaj pe care-l poate face inima.
Sursă foto: Pixabay
