Laciu Andreea
Povești de viață. Blocul era cenușiu, cu balcoane scorojite și lift care mergea doar când voia el. Oameni grăbiți, fețe obosite, uși închise. Nimeni nu vorbea cu nimeni. Doar o bătrână care locuia la etajul trei atrăgea privirile, pentru că în fiecare zi, la ora 17:00 fix, stătea timp de exact șase minute la fereastră.
Oamenii râdeau de ea.
— O fi cronometrată de ceasul biologic, spunea portarul.
— Poate așteaptă pe cineva care n-o să mai vină, murmura cineva din bloc.
— Ori e nebună.
Nimeni nu știa cine e. Nici cum o cheamă. Ușa apartamentului ei era mereu închisă, corespondentă zero, nici măcar pliantele nu se mai adunau la cutia poștală.
Apoi a apărut Mira, o fetiță de 10 ani, cu părul prins în două cozi și ochii mari, curioși. Se mutase cu mama ei, divorțată, în apartamentul de vizavi. În prima zi, a observat bătrâna la geam.
A doua zi, la 17:00, s-a uitat din nou: era acolo, nemișcată, privind strada.
A treia zi, Mira a așezat o pancartă scrisă cu carioci colorate:
„Bună! Eu sunt Mira!”
Bătrâna s-a uitat la ea, fără să zâmbească, dar a clipit. Mira a considerat că e un început.
Zilele au trecut. Mira a început să deseneze câte ceva nou în fiecare zi: un curcubeu, o inimă, o pasăre. Le ținea la geam în cele șase minute, exact cât stătea și bătrâna. Nu primea niciun răspuns. Doar acea privire blândă, dar îndepărtată.
Până într-o zi.
Când a ridicat pancarta cu un soare zâmbăreț, a văzut că bătrâna ținea o floare mică în mână. O ridica lent, ca un salut. A fost primul gest real. Mira a alergat prin casă de bucurie.
Din acea zi, schimbul de „semne” a devenit ritual: Mira desena. Bătrâna răspundea cu câte un obiect: o eșarfă veche, o carte, o fotografie de demult. Mereu tăcut, mereu în acel interval de șase minute.
Într-o după-amiază de vineri, Mira a așezat o pancartă mare:
„Pot veni să vă văd? Vă aduc o prăjitură!”
Bătrâna a rămas nemișcată. Apoi, a înclinat ușor capul. Mira a alergat la mama ei:
— Mama, pot să-i duc o prăjitură doamnei de la geam?
— Care doamnă?
— Cea care stă șase minute la fereastră!
Mama a oftat. Se uita tot mai des la Mira cu îngrijorare, dar i-a dat drumul. Cu o farfurioară acoperită cu șervețel, Mira a urcat la etajul trei. A bătut la ușă. Nimic. A mai bătut o dată.
Când ușa s-a deschis, bătrâna stătea în hol, mică și palidă, ca o umbră. A privit farfurioara, apoi pe Mira.
— Intră, a spus cu o voce abia auzită.
Apartamentul mirosea a lavandă și a ceva vechi, dar curat. Pe pereți, rame cu poze alb-negru. Într-una, o fată tânără, cu părul prins la spate, semăna vag cu bătrâna.
Au stat la masă, în tăcere. Mira a povestit despre școală, despre mama ei, despre cât de ciudat e orașul. Bătrâna asculta, uneori închizând ochii, ca să înregistreze mai bine cuvintele.
Într-un colț al sufrageriei, era o poză înrămată, singura color. O femeie tânără, cu ochi triști, ținând de mână o fetiță.
— Cine sunt ele? a întrebat Mira.
— Fiica mea. Și nepoata mea.
— Unde sunt?
Pauză. Apoi:
— Au plecat. Acum mulți ani. Ne-am certat. Eu eram încăpățânată. Ea… obosită de mine. N-am mai vorbit. Au plecat în Canada.
— Și de ce stați la fereastră?
Bătrâna a zâmbit, pentru prima dată.
— Când au plecat, le-am spus să se întoarcă. Că le voi aștepta în fiecare zi, șase minute, la ora 17:00. Era ora când ea venea de la școală. Șase minute, cât stătea cu mine înainte să plece la teme. Am sperat că, într-o zi, vor apărea. Dar n-au mai apărut.
Mira s-a uitat la ea, cu gâtul strâns de emoție. A luat mâna bătrânei în palmele ei mici și a zis:
— Ați fost singură tot timpul ăsta?
— Nu. De când ai apărut tu… mai puțin.
În ziua următoare, la ora 17:00, două siluete stăteau la fereastră: o bătrână și o fetiță, ținându-se de mână.
Timpul trecea mai altfel în acele șase minute.
O lună mai târziu, Mira a găsit o scrisoare la ușa apartamentului. Căutase pe internet, scrisese câteva emailuri și… avusese noroc.
Era o adresă. Din Canada.
— Asta e pentru dumneavoastră, i-a spus bătrânei.
A trecut o săptămână. Apoi încă una. Și într-o zi, pe la 16:45, o mașină s-a oprit în fața blocului. O femeie de vârstă mijlocie, cu trăsături obosite, a coborât. Ținea o poză în mână.
Ușa s-a deschis. Bătrâna a ieșit, cu pași mici, în prag. Fără cuvinte. Doar îmbrățișarea.
Șase minute au devenit o eternitate.
În acea seară, Mira a stat singură la fereastră. Cu o pancartă:
„Bine ai venit acasă.”
Sursă foto: Pixabay
