Mirela Loșniță
Părintele Grigore oficiase sute de înmormântări și credea că nimic nu-l mai putea lua prin surprindere. În acea zi, însă, când s-a apropiat de sicriul unei femei de aproximativ 35 de ani, privirea i-a căzut asupra unui medalion de argint.
Preotul s-a aplecat deasupra sicriului și a încremenit
A încremenit.
Îl recunoștea.
— Ana… a șoptit el.
Cele două femei aflate lângă sicriu l-au privit nedumerite.
— Părinte, o cunoșteați?
Grigore nu le-a răspuns. A întrebat doar de unde avea Ana medalionul.
— L-a avut dintotdeauna, i-a spus Maria, mătușa tinerei.
O dată de naștere care a schimbat totul
Preotul a cerut să afle când se născuse Ana.
— 17 aprilie 1991.
În acel moment, Grigore a simțit că îi fuge pământul de sub picioare.
Cu 35 de ani înainte, înainte de a deveni preot, fusese îndrăgostit de o tânără pe nume Elena. Cei doi erau împreună de aproape doi ani când fata îi spusese că este însărcinată.
Grigore fusese speriat, dar fericit. Îi promisese că vor găsi o soluție.
Doar că, două săptămâni mai târziu, Elena dispăruse împreună cu familia.
După luni de căutări, el primise o scrisoare în care era informat că sarcina nu fusese dusă la termen și că Elena nu mai voia să-l vadă.
Grigore crezuse totul.
„Copilul s-a născut”
În biserică, adevărul a ieșit la lumină.
Bunica Anei a recunoscut că Elena născuse copilul. Tatăl fetei fusese cel care îi interzisese să mai aibă vreo legătură cu Grigore.
Scrisoarea fusese o minciună.
Preotul s-a uitat spre femeia din sicriu și a înțeles.
Ana era fiica lui.
Mai târziu, scrisori vechi, fotografii și verificările făcute cu acordul familiei au confirmat legătura biologică. Nu mai exista nicio îndoială.
Dar adevărul venise mult prea târziu.
Ana crezuse că tatăl ei o abandonase
Durerea cea mai mare a venit când Grigore a aflat că Ana crescuse convinsă că tatăl ei plecase înainte să se nască.
El nu fusese niciodată acolo să-i spună adevărul.
Nu pentru că nu o dorise.
Ci pentru că nu știuse că există.
Câteva săptămâni mai târziu, Maria i-a adus o cutie cu lucrurile Anei. Printre fotografii și diplome se afla și un caiet din adolescență.
La 17 ani, Ana scrisese că, dacă și-ar întâlni vreodată tatăl, nu l-ar întreba de ce a plecat. Ar fi vrut doar să știe dacă se gândise vreodată la ea.
Grigore a închis caietul și a izbucnit în plâns.
Mai rămăsese însă cineva
Ana avea o fiică, Ilinca.
Grigore nu i-a spus imediat că este bunicul ei. S-a apropiat încet, fără să-i răstoarne viața.
La început, pentru ea era doar părintele Grigore. Apoi omul care îi aducea cărți și îi vorbea despre mama ei.
Aproape un an mai târziu, fetița l-a privit și l-a întrebat:
— Pot să-ți spun bunicule?
Atunci, Grigore a îmbrățișat-o.
Medalionul Anei a ajuns, în cele din urmă, la Ilinca. Același obiect trecuse de la Grigore la Elena, apoi la Ana și, în final, la nepoata lui.
Iar Grigore avea să trăiască mereu cu un singur regret: fiica lui murise crezând că tatăl ei o abandonase, în timp ce el trăise 35 de ani convins că ea nu se născuse niciodată.
