Loredana Ionescu
Am 45 de ani. Am o carieră stabilă, o casă frumoasă într-o suburbie liniștită, și… un soț care își petrece majoritatea timpului pe canapea, „descoperindu-se pe sine” de mai bine de patru ani. Când am spus „Da” în fața altarului, n-am crezut niciodată că viața mea se va transforma într-un teatru absurd, în care eu joc rolul de sclavă, iar ceilalți doar consumă oxigen și critică decorul.
Dar să încep cu începutul. Eu am fost întotdeauna femeia care muncește. Genul de om care își scrie propriul destin cu trudă, cu ore suplimentare, cu sacrificii. Am muncit ca să urc în ierarhie, ca să plătesc ratele, să avem o casă decentă, vacanțe, o viață cu demnitate. Soțul meu, în schimb, a avut mereu „alte planuri”. Mai întâi voia să devină fotograf. Apoi artist digital. Apoi s-a gândit că scrisul e chemarea lui. După aceea a descoperit yoga și „energia masculină blocată”. Ce-a rămas constant? Canapeaua și Netflix.
Eu am tolerat. Pentru că, la un moment dat, crezi că dragostea înseamnă și răbdare. Și chiar am avut-o. Am acceptat să fiu stâlpul casei. Dar totul are o limită. Iar a mea a fost atinsă nu de el, ci de mama lui.
A apărut în viața noastră neanunțată
Când mi-a spus că „mama va sta cu noi câteva zile, doar până se pune pe picioare după operație”, am spus da. Mă gândeam că e normal să ajuți o mamă în nevoie. N-am bănuit că acele „câteva zile” se vor transforma în luni. Apoi în ani. Și în fiecare zi, casa mea devenea mai puțin a mea.
Mama lui era genul de femeie care te privește cu superioritate chiar și când îți cere o cană cu apă. Făcea comentarii despre hainele mele („Ți-ai luat costumul ăsta de la reduceri?”), despre mesele pe care le pregăteam („Cam fad. Nu pui și tu un pic de suflet în mâncare?”), și cel mai mult îi plăcea să repete în fața fiului ei: „Biata mămică, uite cum îl exploatează.”
Exploatez?! Eu? Femeia care plătea toate facturile, cumpărăturile, taxele, chiar și abonamentul la Netflix de pe care se uita zilnic la telenovele?
Într-o zi, după o ședință epuizantă la birou și un drum lung spre casă, am intrat pe ușă și am auzit râsete ciudate. Voce tinere, chicoteli, un miros de parfum dulceag în aer. În sufragerie, stăteau trei tinere pe jumătate îmbrăcate, cu fuste scurte și decolteuri generoase. Una dintre ele ronțăia chipsuri, alta răsfoia o revistă, iar a treia îi dădea like-uri soțului meu pe Instagram.
Am înlemnit. Mama lui stătea în fotoliu, cu o ceașcă de ceai în mână și un zâmbet ironic:
— „M-am gândit că e timpul să-i arăt fiului meu ce înseamnă o femeie adevărată.”
A rostit aceste cuvinte fără pic de rușine, chiar în fața mea.
Nu am făcut o scenă. Nu am țipat. Nu am plâns. M-am uitat în ochii ei și am înțeles că acest om nu mă va respecta niciodată. Că pentru ea, eu sunt dușmanul, și băiatul ei, un prinț neînțeles.
Dar mai ales, am înțeles că ei cred că sunt slabă. Că sunt doar o femeie epuizată, care va merge înainte din inerție, care va continua să suporte.
Și atunci am decis: E timpul să iau înapoi tot ce am construit. Cu inteligență. Cu eleganță. Cu precizie.
Mi-am făcut planul
Începând de a doua zi, am păstrat aparențele. Nu am mai spus nimic. Am continuat să mă trezesc la 6, să plec la muncă, să plătesc tot. Dar în paralel, mi-am făcut un cont separat. Mi-am angajat un avocat. Mi-am refăcut contractul de muncă și mi-am pregătit toate actele. Am început să caut o locuință doar pentru mine. Și am contactat o agenție de închiriere pentru a scoate la vânzare casa în care locuiam — casa pe care eu o cumpărasem, pe numele meu.
Trei luni am jucat teatru. Trei luni în care am ascultat cum râdeau pe seama mea, cum mama lui îl încuraja să „găsească o femeie care să-l prețuiască” și cum el spunea că „am devenit rece”.
Rece? Am devenit de gheață. Și urma să simtă.
Într-o dimineață de marți, când am plecat spre muncă, am trecut întâi pe la avocat. Am semnat cererea de divorț, documentele pentru evacuarea din locuință și am blocat cardurile comune.
În seara aceea, m-am dus acasă și am găsit-o pe mama lui în bucătărie, amestecând în oala cu ciorbă:
— „Ce mai faci, drăguțo? Ai ajuns devreme azi. Ce noroc!”
— „Da,” i-am răspuns calm. „E o zi importantă.”
M-am dus în sufragerie și i-am înmânat soțului un plic.
L-a deschis. S-a uitat la primele rânduri și a înlemnit.
— „Ce-i asta?”
— „E începutul libertății mele. Și, crede-mă, n-ai idee cât de liniștitoare e.”
Mama lui s-a repezit spre mine:
— „Ce înseamnă asta? Ai înnebunit?”
— „Nu,” am spus privind-o în ochi. „De fapt, cred că tocmai m-am trezit.”
Le-am lăsat acolo. Fără să urlu. Fără să arunc nimic. Fără să mă uit înapoi.
Ce a urmat
Casa a fost vândută în două săptămâni. Eu m-am mutat într-un apartament mic, dar luminos, cu flori în balcon și pereți goi pe care i-am umplut cu pace. El? S-a trezit fără casă, fără bani, fără confort. Mama lui a încercat să mă sune, să mă acuze că sunt o „femeie fără suflet”.
Dar sufletul meu era acolo. Curățat. Refăcut. Întreg.
Și tu o poți face.
