Georgescu Dragos
În noaptea de Florii, când cerurile se deschid pentru o clipă și lumea nevăzută se apropie de cea omenească, femeile din satele vechi ale României făceau un ritual straniu și tulburător. Era vorba despre oglinda care „arătă” nu chipul iubitului, cum cred unii, ci fața dușmanului ascuns. Acest obicei, practicat în taină, avea puterea de a dezvălui cine îți va fi potrivnic în anul ce urmează. Oglinda devenea o poartă – dar nu spre frumusețe, ci spre adevăruri incomode. Puține mai știu astăzi acest ritual, dar el nu s-a pierdut cu totul.
Ritualul cu oglinda din noaptea de Florii. Ce vezi în ea îți arată cine îți va fi dușman tot anul
Florii este, în credința populară, o sărbătoare cu o forță aparte. Se spune că în noaptea de Florii se deschid cerurile, iar întreaga natură simte apropierea Învierii. Animalele vorbesc în graiul oamenilor. Morții își caută locul printre vii. Spiritele bune și cele rele se amestecă în aer.
Femeile bătrâne din Bucovina, Maramureș și Argeș credeau că în această noapte nu trebuie să dormi, ci să fii trează, în tăcere. Pentru că doar atunci poți „vedea ceea ce e ascuns”. Ritualul cu oglinda era făcut de femei singure, văduve, fete nemăritate sau chiar mame care voiau să afle de cine trebuie să se ferească în anul ce urmează.
Nu era un act de curiozitate, ci de apărare. O formă arhaică de avertisment. Ceea ce vedeai în oglindă putea să te rănească sau să te salveze, dar niciodată nu te lăsa indiferentă.
Ce trebuie să pregătești: oglindă, lumânare, apă sfințită și liniște deplină
Ritualul începea mereu la miezul nopții, în tăcere deplină. Se spunea că doar liniștea deschide căile spre ce e nevăzut. Femeia care făcea ritualul trebuia să fie singură în casă sau în camera ei. Ușa închisă, fereastra acoperită. Nicio lumânare aprinsă din alt foc decât cel bisericesc.
Obiectele folosite erau:
O oglindă rotundă, veche, fără colțuri (se credea că spiritele se ascund în colțuri);
O lumânare albă sau galbenă, aprinsă cu un chibrit trecut prin apă sfințită;
Un vas cu apă curată, de preferat luată în zori, în sâmbăta Floriilor;
O batistă albă sau un ștergar curat, pus sub oglindă;
O rugăciune scurtă, rostită în gând:
„Să mi se arate în chip curat, cel ce gând rău mi-a purtat.”
Toate acestea erau așezate pe o masă joasă sau chiar pe podea. Oglinda se ținea în față, la nivelul ochilor, și se privea fix, fără să clipești, timp de 7 respirații adânci. Apoi se închidea un ochi, apoi celălalt, și se rostea din nou rugăciunea.
Se spunea că, dacă ai inima curată și nu cauți răul altuia, ți se va arăta chipul celui ce îți va aduce suferință.
Ce apărea în oglindă nu era întotdeauna clar. De cele mai multe ori, femeile vedeau o umbră, o față vag conturată, sau chiar un simbol: o mână cu un inel, o gură deschisă, un chip cunoscut întors cu spatele.
Totul trebuia interpretat cu atenție. Dacă vedeai o femeie cu privirea întunecată, putea fi o prietenă care plănuia să te trădeze. Dacă vedeai un bărbat cu spatele, însemna că cineva apropiat se va îndepărta de tine. Dacă apărea un chip familiar, era semn că acel om îți poartă gând rău, dar nu îndrăznește să-ți facă rău pe față.
Bătrânele spuneau că în oglindă „se arată nu omul, ci intenția lui”. Nu vedeai un inamic înarmat, ci pe cel care, cu vorba sau cu fapta, îți va aduce suferință.
În unele cazuri, femeile spuneau că oglinda rămânea neagră sau că sticla se aburea dintr-odată. Asta era semn că dușmanul e ascuns foarte bine și că nu e vremea să-l cunoști. Alteori, dacă apărea chipul propriu îmbătrânit sau strâmb, era avertisment că tu însăți poți deveni cel mai mare obstacol în calea ta.
După ritual, oglinda se acoperea imediat cu ștergarul alb. Se păstra astfel timp de 9 zile, apoi se spăla cu apă sfințită și se lăsa la uscat în soare. Nimeni altcineva nu trebuia să o atingă până atunci.
Ce însemna dacă nu vedeai nimic: pace sau neîncredere?
În unele nopți, femeile nu vedeau absolut nimic. Doar chipul lor în lumină slabă. Pentru unele, acesta era un semn bun: că nu aveau dușmani, că anul va fi liniștit. Pentru altele, tăcerea oglinzii însemna neîncredere – că nu ești pregătită să afli adevărul.
Bătrânele sfătuiau femeile să repete ritualul doar o dată pe an. A-l face în mai multe nopți ar fi adus confuzie și „amestec de viziuni”. Unele spuneau chiar că dacă forțezi oglinda să-ți arate mai mult, ea te va „minți” sau îți va răspunde cu chipul unui mort.
Dacă nu vedeai nimic, se recomanda o rugăciune de mulțumire și aprinderea unei lumânări la icoană:
„Mulțumesc pentru liniște, fie să păstrez lumina în jurul meu.”
Se credea că oglinda arată doar ce trebuie să știi, nu ce vrei să afli. Iar dacă ești înconjurat de bine, ea nu îți va da spaime degeaba.
Ce se făcea după ritual: cum te protejai de răul văzut
După ce făceai ritualul și afli cine îți va fi dușman, nu trebuia să răspunzi cu ură. Înțelepciunea populară spunea clar: „Când știi de unde vine răul, îl poți ocoli. Nu-l înfrunta, nu-l chema.”
Femeile care aveau semne clare în oglindă făceau a doua zi o baie simbolică, cu apă și sare, și rosteau o rugăciune de curățare. Unele purtau în portofel o frunză de salcie sfințită, pentru protecție. Altele își legau la mână un fir roșu, ca să „nu se lipească de ele gândul rău”.
Dacă se recunoștea în oglindă chipul unui apropiat, nu se spunea nimănui. Se tăia legătura discret, prin tăcere, distanță și rugăciune. Nu se confrunta dușmanul. Nu se cerea explicație. Era o despărțire tăcută, „cu spatele întors și cu ușa închisă fără zgomot”.
Ritualul cu oglinda nu cerea acțiune, ci vigilență, liniște și înțelepciune. Era un test de intuiție. Un exercițiu de luciditate. O lecție dureroasă, dar curajoasă.
