Laciu Andreea
Era mijlocul lui octombrie, iar frunzele cădeau domol în curtea universității. Mara își strângea eșarfa în jurul gâtului în timp ce aștepta la cafenea, cu o emoție ciudată în stomac. Nu știa exact de ce o apucase senzația aceea de neliniște. Sau poate știa. Avea legătură cu el. Cu Alex.
— Hei, scuze că am întârziat! — strigă Andreea, venind grăbită, de mână cu Alex.
— Nicio problemă, zâmbi Mara, încercând să-și calmeze bătăile inimii.
Alex îi zâmbi scurt, dar privirea i se opri o fracțiune de secundă mai mult decât trebuia. Acel moment minuscul fu suficient cât să o răscolească din nou. Era deja a treia săptămână în care își dădea seama că simte ceva pentru el. Iubitul celei mai bune prietene. Greșit. Interzis. Dar real.
Totul începuse nevinovat. Întâlniri în grup, sesiuni de învățat în trei, glume și conversații lungi despre filme. Alex era genul de băiat cu o inteligență caldă și o voce care o făcea pe Mara să uite ce voia să spună. Nu voia să simtă așa ceva. Își repeta că nu e corect. Dar inima nu ține cont de reguli.
— Mergem la film vineri? — întrebase Andreea, în timp ce sorbea din ceaiul ei cu scorțișoară. — A apărut thriller-ul ăla nou, „Sub Pielea Ta”. Se zice că e super intens.
— Da, sigur! — răspunse Mara, prea repede. Apoi adăugă, mai reținut: — Dacă nu aveți planuri deja.
— Nu, mergem toți trei! — zise Andreea entuziasmată. — E fain să-l vedem împreună.
Fiecare clipă petrecută alături de Alex era o pedeapsă dulce. Îl asculta vorbind despre cărțile pe care le citea, despre muzica pe care o descoperea, și simțea că-l înțelege mai bine decât oricine. Uneori, îi răspundea gândurilor fără să le rostească. Uneori, râdeau exact în același moment. Și uneori, îl prindea privindu-o cu o intensitate care nu era deloc întâmplătoare.
Vineri seara, în sala întunecată de cinema, Mara stătea între ei. Îi simțea căldura prin mâneca jachetei. Într-o scenă tensionată, Andreea se cuibări în brațul lui Alex, iar Mara își mușcă buza. Nu din gelozie. Din vină. Dar în momentul acela, simți degetele lui atingându-i, ca din greșeală, mâna. Nici unul nu se mișcă. Timp de câteva secunde, lumea dispăru. Rămaseră acolo doar respirațiile lor, tăcerea apăsătoare și atingerea aceea interzisă.
După film, Andreea primi un telefon de la fratele ei și plecă grăbită, rugându-i să mai rămână ei să-i țină loc în coada de la gogoși.
— A fost tare filmul, nu? — zise Mara, încercând să rupă tăcerea dintre ei.
— Da, dar mai intens e altceva… — răspunse Alex, privind-o direct. — E greșit, știu. Dar nu pot să mă prefac că nu simt ce simt.
Mara înghiți în sec. Cuvintele lui o tăiau în două.
— Alex, nu putem… E prietena mea cea mai bună.
— Și dacă nu ar fi fost?
— Dar este.
— Știu. Și tocmai de-asta nu fac nimic. Dar nu pot să nu vin la întâlniri cu voi doar pentru că vreau să te văd. Știu că simți și tu.
Mara nu răspunse. Era adevărul. Un adevăr de care îi era rușine.
Zilele următoare, Mara încercă să se distanțeze. Refuză o ieșire în parc, un brunch de duminică. Dar dorul creștea, mocnea, și când Andreea insistă din nou să iasă toți trei, cedă.
Se întâlniră într-un pub mic, cu lumini calde. Glumele curgeau, râsetele erau sincere, dar în spatele lor, tensiunea dintre Mara și Alex se simțea ca o a patra prezență la masă.
La un moment dat, Andreea se duse la toaletă. Alex se aplecă spre Mara și îi șopti:
— Te rog, spune-mi să mă opresc, dacă tu nu simți la fel.
Mara îl privi. Știa că e pe marginea unei prăpăstii. O privire, un cuvânt, și totul s-ar prăbuși. Își mușcă buza, apoi spuse încet:
— Simt. Dar nu pot să fiu acea persoană. Nu vreau să o rănesc.
Alex își trase mâna, iar în ochii lui se vedea o luptă. Când Andreea se întoarse, nu bănuia nimic.
Au trecut săptămâni. Mara se îndepărtă treptat. Răspundea mai rar la mesaje, inventa scuze pentru a lipsi de la întâlniri. Știa că e singura soluție. Dragostea nu e întotdeauna dreptul tău. Uneori, e doar o încercare. O luptă cu tine însuți.
Într-o seară de iarnă, primi un mesaj de la Alex:
„Am încheiat. Nu pentru tine. Pentru că mi-am dat seama că trăiam o minciună. Sper să ne mai vedem, într-o zi, într-un context în care să fim liberi.”
Mara nu răspunse. Închise telefonul și se lăsă în fotoliu, privind fulgii ce cădeau liniștiți. Era durere, da. Dar și puțină pace. Uneori, iubirea nu înseamnă să iei. Înseamnă să lași.
Sursă foto: Pixabay
