Roxana
Când m-am întors acasă la 31 de ani, aveam două valize, 680 de lei pe card și impresia că cineva îmi ștersese cu buretele ultimii șapte ani. Nu mai aveam serviciu, nu mai aveam iubit și, după primele cinci minute în pragul părinților, nu mai eram sigură că am nici casă.
Mă cheamă Mara. Povestea asta începe prost, dar nu se termină așa.
Săptămâna în care am pierdut serviciul și omul de lângă mine
Lucram la o firmă de distribuție din București. Nu era un salariu de invidiat, dar îmi ajungea. Împărțeam un apartament cu chirie cu Vlad, iubitul meu de aproape cinci ani, și număram în gând lunile până la logodnă.
Într-o marți, firma a anunțat restructurări. Numele meu era pe listă.
Seara i-am spus lui Vlad că mi-e frică de partea mea de chirie. A tăcut câteva secunde, apoi a rostit propoziția din care nu iese niciodată nimic bun:
— Mara, cred că ar trebui să vorbim.
Simțea de câteva luni că relația „nu mai merge”. Lunile alea în care eu îi călcam cămășile pentru ședințe și îi aminteam să-și ia pastilele de stomac.
— De ce n-ai zis nimic?
— Nu voiam să te rănesc.
Am râs. Nu de amuzament. Două zile mai târziu am aflat de colega lui. Mi-am strâns lucrurile în aceeași seară.
„La vârsta ta?” Cum m-a primit mama acasă la 31 de ani
Mama m-a primit în prag cu privirea pe care o avea pentru roșiile uitate în frigider. Nu m-a întrebat dacă am mâncat. Nu m-a îmbrățișat. S-a uitat la valize.
— Doamne, Mara… la vârsta ta?
Tata a ieșit din bucătărie. Șaizeci și patru de ani, palmele crăpate de la atelierul auto unde muncise o viață, genunchiul care nu-l mai asculta. N-a zis nimic. Mi-a luat valiza cea grea.
— Las-o, tată, pot și eu.
— Știu că poți.
Pe scări, mama a continuat. Că alte fete de vârsta mea au soț, copii, casă. Că eu n-am realizat nimic. M-am oprit pe treapta a patra.
— Elena, ajunge, a zis tata.
— Ce ajunge? Dacă nu-i spunem noi, cine să-i spună?
M-am întors spre ea și i-am înșirat tot: serviciul pierdut, înșelătoria, viața strânsă în două valize. Am întrebat-o dacă chiar azi aveam nevoie să aud că sunt un eșec.
— N-am zis eșec.
— N-a fost nevoie.
În camera mea de la optsprezece ani, cu covorul cu flori și poza din liceu cu aparatul dentar la vedere, am plâns. Nu după Vlad. După fata care fusese sigură că viața ei va arăta altfel la 31 de ani.
Seara, tata a venit cu două căni de ceai.
— Mama ta vorbește mult când îi e frică.
— Și ce treabă are frica ei cu mine?
— Mai multă decât crezi.
Cei 430 de lei și anunțul de la 120 de kilometri
A doua zi, la șapte dimineața, mama era deja în ușă: ce am de gând? Să nu mă obișnuiesc să stau luni întregi. Replica aia m-a trezit mai bine decât orice cafea.
Până la prânz trimisesem 23 de CV-uri. Șase răspunsuri automate, două refuzuri, o ofertă cu o treime sub salariul vechi. La ciorbă, mama mi-a povestit despre fata Lenuței, cu doi ani mai mică, cu doi copii și casă la Brașov.
— Mamă, dacă mai pomenești o dată ce au alte femei, plec.
— Și unde te duci?
Știa exact unde să apese. N-aveam unde.
După chiria finală, facturi și câteva datorii mărunte, îmi rămăseseră 430 de lei. Cea mai ieftină cameră din oraș era 700. Apoi am dat peste un anunț: cameră într-o casă veche, chirie mică, în schimbul ajutorului la curățenie și cumpărături pentru proprietară. La 120 de kilometri.
Mi-a răspuns o femeie în vârstă. M-a întrebat câți ani am, dacă fumez, dacă beau.
— Doar prea multă cafea.
A râs.
— Atunci vino mâine. Eu sunt tanti Sofia.
Dimineața, cu valizele făcute, mama m-a oprit în prag.
— Cu ce bani? Cu 430 de lei?
Nu-i spusesem suma. Mi-a ocolit privirea. Am înțeles că umblase prin geanta mea.
— Ești mama mea, nu proprietara mea.
— Las-o, dacă vrea să facă prostii! Se întoarce în două săptămâni.
Ce mi-a spus tata la autogară
Tata a pus valiza în portbagaj fără un cuvânt. La autogară, cu zece minute înainte de plecare, l-am întrebat dacă fac o prostie. M-a prins de umeri.
— Mara, cel mai rău lucru nu e că ai pierdut serviciul sau bărbatul. Cel mai rău ar fi să crezi că valorezi doar cât te alege cineva. Dacă rămâi ca să-i arăți mamei tale, pierzi. Dacă pleci ca să fugi, tot pierzi. Pleacă să afli cine ești când nu te mai ține nimeni de mână.
— Și dacă dau greș?
— Atunci dai greș pe picioarele tale. Și tot pe ele te ridici.
Plicul din buzunarul valizei
Casa tantei Sofia mirosea a gutui și a ziare vechi. Avea 78 de ani, un baston pe care îl folosea mai mult ca să arate cu el și o listă de cumpărături scrisă cu majuscule.
În prima seară, desfăcând valiza, am dat de un plic alb în buzunarul interior. Înăuntru erau 1.500 de lei și un bilet scris cu pixul albastru, cu literele aplecate ale mamei:
„Să nu-i spui lui taică-tu. Nu te-am pus să te întorci acasă ca să rămâi. Eu la 30 de ani am rămas, și uite unde sunt.”
Am stat pe marginea patului cu biletul în mână până s-a stins lumina de pe hol.
De-asta știa suma. Nu umblase prin geantă ca să mă judece. Se uitase cât am ca să știe cât să-mi pună.
Tanti Sofia m-a găsit dimineața cu ochii umflați.
— Mamă-ta?
— Mama.
— Mamele de felul ăsta strigă pe scări și plâng în cămară. Bea-ți cafeaua, avem de mers la piață.
Un an mai târziu, la aceeași masă
După trei săptămâni m-am angajat la un depozit de materiale de construcții din oraș. Știam distribuție, știam să țin stocuri, știam să vorbesc cu șoferii. După opt luni, șeful mi-a dat coordonarea livrărilor. Am rămas la tanti Sofia și după ce mi-am permis o garsonieră. Mă obișnuisem cu lista ei cu majuscule.
Am pus deoparte 1.500 de lei, lună de lună, până i-am strâns la loc.
De Crăciun m-am întors acasă cu mașina mea, una veche, cumpărată în rate. Tata a ieșit în curte și a dat ocol mașinii de două ori, ca la atelier, ascultând motorul.
— Merge bine, a zis. Ca tine.
Mama a pus masa ca de obicei. Când a ridicat farfuria, a găsit sub ea un plic alb. Același. Înăuntru erau banii și un bilet nou, scris de mine: „Nu-i spun lui tata. Dar acum e rândul tău să faci ceva doar pentru tine.”
Nu m-a îmbrățișat nici atunci. A băgat plicul în buzunarul șorțului, s-a întors cu spatele și a zis că s-a răcit friptura.
Tata m-a privit peste masă și a zâmbit.
Am înțeles atunci că oamenii nu iubesc toți în aceeași limbă. Tata m-a iubit cu vorbe spuse la timp. Mama, cu un plic ascuns și cu o frică pe care n-a știut s-o spună altfel decât strigând. Iar eu am învățat să le aud pe amândouă abia când am stat, pentru prima dată, pe picioarele mele.
