Grigore Madalina
Natalia credea că drumul spre casă avea să fie unul dintre cele mai liniștite momente din viața ei. Își ținea bebelușul strâns la piept și se gândea doar la clipa în care avea să închidă ușa apartamentului și să rămână, în sfârșit, singură cu el.
Nu știa că nu avea să ajungă în acea zi în propria locuință.
Cu doar câțiva metri înainte de intrarea în bloc, o femeie în vârstă i-a apucat brusc brațul.
— Nu intra acolo cu copilul!
Natalia a rămas nemișcată.
Avertismentul unei necunoscute
Matei dormea liniștit, învelit într-o păturică albastră. Natalia îl ținea cu grijă, încercând să nu-l trezească.
Bătrâna apăruse parcă de nicăieri.
Purta o haină închisă la culoare, o basma legată sub bărbie și ținea într-o mână o sacoșă veche.
— Doamnă, mă speriați. Dați-mi drumul, i-a spus Natalia.
Femeia nu i-a eliberat imediat brațul.
— Ascultă-mă. Nu urca. Pleacă de aici și sună-l pe tatăl tău.
Natalia a simțit că îi fuge pământul de sub picioare.
— Pe tata?
Bătrâna a privit-o direct în ochi.
— Da. Acum.
Natalia s-a albit la față.
— Tatăl meu a murit.
Pentru câteva secunde, femeia nu a spus nimic.
Apoi și-a făcut semnul crucii și s-a apropiat de ea.
— Sună numărul pe care îl știai.
Înainte ca Natalia să mai poată întreba ceva, bătrâna i-a dat drumul și a început să se îndepărteze.
Tânăra a rămas lângă intrarea în bloc.
Totul părea absurd.
Tatăl ei murise cu câțiva ani în urmă. Fusese la înmormântare. Îl plânsese luni întregi.
Totuși, ceva din vocea acelei femei o împiedica să urce.
A scos telefonul.
Numărul tatălui ei era încă salvat.
Nu avusese niciodată puterea să-l șteargă.
A apăsat butonul de apelare.
Se aștepta să audă mesajul automat că numărul nu mai există.
Telefonul a sunat.
O dată.
De două ori.
La al treilea apel, cineva a răspuns.
— Natalia?
Vocea aceea i-a tăiat respirația.
„Tată?”
A simțit cum picioarele i se înmoaie.
Lumea din jur părea că se strânge în jurul ei.
Telefonul îi tremura atât de tare în mână încât era aproape să-l scape.
— Tată?
La celălalt capăt s-a lăsat o tăcere.
Apoi bărbatul a vorbit din nou.
— Unde ești?
— În fața blocului.
— Nu intra!
Tonul lui nu lăsa loc de întrebări.
Natalia a început să plângă.
— Cum este posibil? Cine ești?
— Nu avem timp. Ia copilul și pleacă imediat de acolo.
Natalia și-a strâns fiul la piept.
— Cum… cine, tată? Cine ar face așa ceva?
Răspunsul a venit imediat:
— Nu mai sta acolo, pleacă imediat. Du-te în spatele blocului, la vecina ta, tanti Elena. Ea e de încredere. Te rog, ascultă-mă.
Faptul că bărbatul știa cine era Elena a speriat-o și mai tare.
Vecina fusese apropiată de familia lor de ani întregi.
Natalia s-a întors pentru a o căuta pe bătrâna care o avertizase.
Nu mai era acolo.
S-a uitat spre stradă, spre aleea dintre blocuri, apoi spre magazinul din apropiere.
Nimic.
Parcă dispăruse.
Natalia a simțit doar un miros discret de busuioc.
Apoi a fugit.
Zece minute care au părut o eternitate
A ajuns la ușa Elenei și a bătut insistent.
Femeia i-a deschis aproape imediat.
Când a văzut-o cu ochii în lacrimi și copilul strâns la piept, expresia i s-a schimbat.
— Natalia, ce s-a întâmplat?
— Trebuie să intru. Te rog.
— Sigur. Intră!
Elena a închis ușa și a condus-o în bucătărie.
— Spune-mi ce ai pățit.
— Nu pot să-ți explic. Nici eu nu înțeleg.
— Dar de ce tremuri?
Natalia s-a așezat.
— Cineva mi-a spus să nu intru în apartamentul meu.
Elena a rămas tăcută.
— Cine?
— O bătrână. Și apoi…
Natalia nu reușea să termine propoziția.
— Și apoi ce?
— Am vorbit cu tata.
Elena a încremenit.
— Natalia…
— Știu. Știu că sună nebunește.
Telefonul a vibrat din nou.
Natalia a răspuns imediat.
— Tată?
— Sunt aproape. Nu te mișca de acolo.
Apelul s-a încheiat.
Natalia s-a uitat la ceas.
Trecuseră aproximativ zece minute.
Nu știa dacă urma să-și vadă tatăl sau un necunoscut care știa mult prea multe despre familia ei.
Atunci, de la televizorul Elenei s-a auzit vocea unui prezentator.
Era anunțată o intervenție de urgență în cartierul Obor.
Un bloc fusese evacuat după descoperirea unui dispozitiv exploziv improvizat într-un apartament.
Natalia a ridicat încet privirea.
Elena s-a apropiat de televizor.
Informațiile indicau exact zona lor.
— Natalia…
Femeia s-a întors spre ea.
— Este blocul tău.
Tânăra și-a privit copilul.
Dacă nu ar fi ascultat-o pe bătrână, probabil ar fi intrat în apartament cu Matei în brațe.
A început să plângă.
De data aceasta, nu mai era doar frică.
Era șocul gândului că un avertisment primit cu doar câteva minute înainte îi putea fi salvat viața.
Cineva a bătut la ușă
Sirenele se auzeau tot mai puternic.
Zona din jurul blocului fusese împânzită de echipaje de intervenție.
Natalia nu se putea desprinde de copil.
Apoi cineva a bătut puternic în ușa Elenei.
Natalia a tresărit.
— Nu deschide!
Elena s-a apropiat prudent de ușă.
A privit prin vizor.
— Este un bărbat.
— Cum arată?
Elena s-a întors către ea.
— Cred că trebuie să-l vezi.
A deschis.
În prag se afla un bărbat cu haine simple, ude de ploaie.
Avea părul grizonat.
Fața lui era mai slabă decât și-o amintea Natalia.
Dar ochii…
Pe acei ochi i-ar fi recunoscut oriunde.
— Tată…
Bărbatul a intrat.
Natalia nu se putea mișca.
El s-a apropiat încet și a privit copilul.
Apoi și-a deschis brațele.
Natalia s-a ridicat și l-a îmbrățișat.
Mirosea a fum de lemne și a aceeași apă de colonie pe care o folosise în copilăria ei.
Era imposibil.
Și totuși, era acolo.
— Nu întreba nimic acum, i-a spus el. Tot ce contează e că ești bine.
Natalia s-a desprins de el.
— Cum să nu întreb? Am fost la înmormântarea ta!
Bărbatul și-a coborât privirea.
— Știu.
Adevărul pe care Natalia nu îl aflase niciodată
Tatăl ei i-a explicat că dispariția fusese deliberată.
Cu ani în urmă, ajunsese implicat într-o anchetă sensibilă. Denunțase persoane despre care susținea că reprezentau un pericol pentru el și pentru familie.
La un moment dat, singura variantă prin care putea continua să-și protejeze apropiații fusese să dispară.
Cei pe care îi denunțase trebuiau să creadă că murise.
Inclusiv Natalia fusese ținută departe de adevăr.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că, dacă știai, puteai deveni o țintă.
— Și înmormântarea?
Tatăl ei a privit-o cu tristețe.
— Totul trebuia să pară real.
Natalia simțea că anii din urmă se rescriu în câteva minute.
Durerea pierderii.
Nopțile în care îl visase.
Zilele în care ar fi vrut să-i telefoneze.
Faptul că păstrase numărul lui fără să știe de ce.
— Dar de ce acum?
Expresia bărbatului s-a schimbat.
— Pentru că astăzi te-au găsit.
Natalia l-a strâns instinctiv pe Matei.
— Cine?
— Oamenii de care am încercat să vă țin departe.
Pentru prima dată, tatăl ei și-a privit nepotul.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— El este Matei?
Natalia a dat din cap.
Bărbatul a atins ușor păturica albastră.
— Atunci am ajuns la timp.
Misterul bătrânei
Natalia și-a amintit brusc de femeia care o oprise.
— Tata, cine era bătrâna?
Bărbatul a ridicat privirea.
— Ce bătrână?
— Femeia care mi-a spus să nu intru. Ea mi-a zis să te sun.
Pentru prima dată de când intrase în apartament, tatăl ei părea cu adevărat surprins.
— Eu nu am trimis nicio femeie.
Natalia a simțit un fior.
— Dar știa de tine.
— Cum arăta?
Natalia i-a povestit.
Basma.
Haina închisă la culoare.
Sacoșa veche.
Mirosul de busuioc.
Fața tatălui ei s-a schimbat.
A scos din portofel o fotografie veche.
În imagine era o femeie tânără.
— Ea?
Natalia s-a uitat atent.
Era greu de spus după atâția ani, dar privirea era aceeași.
— Cred că da.
— Este mătușa mea, Maria.
Natalia a zâmbit pentru o secundă.
— Atunci trebuie să vorbim cu ea.
Tatăl ei nu a răspuns.
— Ce este?
— Maria a murit acum aproape douăzeci de ani.
În încăpere s-a făcut liniște.
Elena și-a făcut semnul crucii.
Natalia a privit fotografia.
Nu știa ce să creadă.
Poate fusese doar o femeie care semăna izbitor cu Maria.
Poate tatăl ei greșea.
Sau poate existau lucruri pentru care nimeni nu avea o explicație.
Cert era un singur lucru: femeia aceea o împiedicase să intre în apartament.
„Eu voi fi mereu aproape”
Mai târziu au venit polițiștii.
Natalia a dat declarații și a povestit inclusiv despre femeia care o avertizase.
Tatăl ei nu putea rămâne.
Înainte să plece, și-a luat fiica deoparte.
— Va trebui să mai ai răbdare.
— O să dispari din nou?
Bărbatul a privit-o.
— Pentru o vreme.
— Nu vreau să te pierd iar.
— Nu mă pierzi.
A sărutat-o pe frunte, apoi și-a privit nepotul.
După aceea i-a pus Nataliei un bilețel în palmă.
Ea l-a deschis abia după ce el plecase.
Scria:
„Când ești în pericol, nu uita — sângele cheamă sânge. Eu voi fi mereu aproape.”
Natalia a plâns aproape toată noaptea.
Dar lacrimile nu mai erau doar de durere.
Fiul ei dormea lângă ea.
Tatăl pe care îl crezuse mort era în viață.
Iar o femeie necunoscută îi oferise acele câteva secunde care îi schimbaseră destinul.
Au trecut luni de atunci.
Natalia nu s-a mai întors în vechiul apartament.
Și-a început viața de la zero într-un alt loc.
Din când în când, telefonul ei sună noaptea.
Pe ecran apare „Număr necunoscut”.
Când răspunde, nimeni nu vorbește.
Se aud doar câteva secunde de respirație, apoi apelul se închide.
Natalia nu mai încearcă să afle cine este.
Zâmbește, se uită la Matei și pune telefonul lângă pat.
Pentru că, undeva în sufletul ei, știe.
Tatăl ei încă veghează asupra lor.
Iar când simte uneori, fără niciun motiv, un miros slab de busuioc, își amintește de bătrâna care a oprit-o în fața blocului și i-a schimbat viața cu doar câteva cuvinte.
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
