Grigore Madalina
Am crezut că îmi construiesc viitorul alături de tatăl copilului meu — până când, în fața unui raft cu pâine, am înțeles cât de greșit m-am înșelat. O ieșire banală la cumpărături a scos la iveală adevărul și a rescris totul.
Aveam 31 de ani când am aflat că sunt însărcinată. Eram cu Jack de aproape doi ani. Duminicile ni le petreceam în pat, vorbind despre nume de copii și dacă vom avea câini, pisici sau amândouă. Ne imaginam camera bebelușului, ce fel de părinți am vrea să fim. Îmi ținea mâna în magazin și îmi spunea:
– Abia aștept să avem un pui care să semene cu tine.
Și-a schiimbat comportamentul după aflarea veștii că va fi tată
Când testul a ieșit pozitiv, inima îmi bătea în gât. Îmi promisesem o anunțare drăguță, cu un cupcake și niște botoșei în miniatură. În realitate, am scăpat vestea la cină, peste pastele pe care le făcusem:
– Sunt însărcinată.
Jack a amuțit două secunde, s-a ridicat, m-a strâns tare în brațe.
– Sunt gata să fiu tată.
L-am crezut. O vreme, chiar așa a părut.
Apoi, în câteva săptămâni, s-a schimbat. Nu cu scandaluri mari sau infidelități. Mai perfid. Comentarii acide, ochi dați peste cap, tăceri în loc de râs. Mă critica pentru orice: cum împăturesc prosoapele, cât stau la duș, o lumină uitată aprinsă.
– Respiri atât de greu, zici că vrei să acaparezi tot oxigenul, a râs într-o seară.
Nu era amuzant. Mi-am spus că e stresul. Lucrează mult, termene-limită, cifre, presiune. Și acum vine și un copil. Apoi obsesia pentru bani a luat amploare. Fiecare bon era un interogatoriu.
– De ce ai luat detergentul ăsta cu firmă? Suntem regi? Crezi că tipăresc bani?
Am trecut pe no-name, doar ca să fie liniște. Nu-mi mai atingea burtica, nu mă mai întreba cum mă simt. Mâncarea era ba prea sărată, ba prea fadă, iar dacă spuneam că mă simt obosită:
– Nu ești prima femeie gravidă din lume.
Aș fi putut pleca. Dar îmi doream ca fetița mea să aibă un tată. Speram că, odată născută, el se va înmuia. Am rămas.
A venit, însă, joi seara care a schimbat totul. Ploua. Eram în luna a șaptea, epuizată. Jack a trântit cheile pe blat.
– Mergem la magazin. Nu mai avem lapte.
Am dat din cap și am plecat. Aerul condiționat din supermarket îmi înțepa spatele tensionat. Bebelușul lovea fără pauză. Jack a luat un cărucior:
– Nu face maraton din asta. Luăm pâine, lapte și ceva de cină. Atât.
Am tăcut. La panificație, am văzut niște chifle integrale, moi, proaspete, la ofertă — 3,29 dolari. Le-am pus în coș. El a pufnit:
– Pe alea? Tu trebuie să alegi mereu ce-i mai scump. Crezi că portofelul meu e fundație de caritate?
– Sunt trei dolari, și-s reduse, am zis încet.
– Mai scumpe decât alea albe. Dar, sigur, pentru prințesa gravidă, orice.
– Te rog, nu aici…
Și-a ridicat vocea cât să se întoarcă lumea:
– De ce nu? Ți-e rușine? Ar trebui! Probabil ai rămas gravidă intenționat. Cu un copil ești aranjată pe viață, nu?
Mi-a ars fața. O femeie de lângă puii la rotisor s-a uitat la mine cu milă. Am încercat să pun chiflele la loc, dar îmi tremurau mâinile. Punga a alunecat, s-a rupt, rolele s-au împrăștiat pe jos. Jack a râs.
– Nici pâinea nu poți s-o ții. Cum o să ții un copil?
Am înghițit lacrimile. Atunci el s-a oprit brusc din râs, uitându-se peste umărul meu. M-am întors. Un bărbat la vreo 35 de ani, costum bleumarin, geantă de piele, stătea în spatele meu. A îngenuncheat, a strâns chiflele cu grijă, le-a pus în punga ruptă, s-a ridicat și i-a spus lui Jack, calm:
– Jack, aș fi crezut că te plătesc suficient cât să îți permiți chifle de trei dolari pentru mama copilului tău. Sau mă înșel?
Culoarea i-a dispărut din obraji.
– D… domnule Cole, n-am vrut… glumeam…
– Glume? În public, umilind mama copilului tău pentru o pâine „greșită”? Dacă așa vorbești acasă, îmi explic multe din problemele tale cu clienții, a zis Cole, impasibil.
Jack a înghițit în sec. Cole s-a uitat apoi la mine și i s-a înmuiat privirea:
– Sunteți bine?
– Da… Mulțumesc.
– Nu puteam lăsa angajatul meu să se autodistrugă între rafturi. Ar fi o pierdere de talent și o reclamă proastă pentru companie.
Absurdul frazei m-a făcut să scap un hohot mic de râs. Jack a mormăit, a lăsat căruciorul și a ieșit val-vârtej în parcare. La casă, Cole a rămas lângă mine. Când m-am încurcat la POS, a trecut cardul lui.
– Lasă, consider-o o mică investiție într-un viitor mai bun.
La mașină, Jack fierbea:
– M-ai făcut de râs în fața șefului! Mi-ai distrus reputația! Promovarea mea!
Am privit drept înainte. În mine se făcuse brusc liniște, limpede. Acasă, am deschis ușa:
– Îți faci bagajul și pleci. Sau ți-l trimit eu. Dar aici nu mai stai.
– Ești serioasă?
– Mai serioasă ca oricând. Nu îmi cresc copilul într-o casă cu cruzime.
A trântit ușa. Am încuiat și m-am rezemat de lemn. Nu mi-a fost frică. A fost ușurare.
Două luni mai târziu s-a născut fetița mea, Lilliana. Avea ochii mei și un oftat mic, care-mi topea inima când adormea pe pieptul meu. Jack nu a apărut. Nici apel, nici mesaj. Am auzit că s-a transferat în alt oraș. Bine. Eram doar noi două și eram în siguranță.
Cinci luni mai târziu, m-am întors în același supermarket. Lilliana în scăunel, eu verificam iaurturile. O voce caldă în spate:
– Tot chifle scumpe cumperi?
M-am întors. Cole. Alt costum, același aer liniștit. Ținea o cutie de cereale și zâmbea.
– Unele obiceiuri mor greu, am zis.
S-a uitat în coș:
– Asta e adevăratul motiv pentru care explodează bugetul la cumpărături.
I-a gâdilat degetele de la picioare, Lilliana a chicotit.
– Are ochii tăi, a spus încet.
Am stat de vorbă 15 minute la lactate. Mi-a spus că Jack a demisionat „de bunăvoie” la scurt timp după episod. I-am spus eu adevărul: a plecat și n-am mai auzit de el. Maxilarul lui Cole s-a încordat.
– Nu poți să fugi de responsabilitate. Dacă vrei, te ajut.
– Nici nu știu de unde să încep.
– Eu știu.
Cu ajutorul lui, am depus actele pentru pensie alimentară. Și am câștigat. Nu era despre bani, ci despre principiu. Despre responsabilitate, măcar pe hârtie. De acolo, am rămas în contact. La început, e-mailuri cu documente. Apoi o cafea „strict pentru dosar” care s-a transformat într-o conversație adevărată. O cină neplanificată de trei ore. Am aflat că iubește jazzul, că a cântat la trompetă în facultate și că, la un moment dat, a visat să predea muzică.
– Viața te rerutează, a zis.
– Sau te dă cu totul jos de pe drum, am râs.
Nu m-a grăbit, nu m-a împins. I-a vorbit Lillianei ca unei persoane, nu ca unui bebeluș. Stătea pe covor și făcea fețe caraghioase, iar ea țipa de încântare. Într-o seară, pe canapea, în timp ce ea lovea cu o lingură de lemn într-o oală de jucărie, m-a privit serios:
– Știi… cred că aș vrea să rămân pe-aici.
– Pentru noi?
– Pentru amândouă. Dacă mă primiți.
Am plâns altfel, în sfârșit. Nu de durere, ci de ușurare. El n-a devenit doar partenerul meu; a devenit șansa Lillianei la cineva care apare, are grijă și rămâne.
Un an mai târziu, el e „acasă”. M-a cerut de soție în sufragerie, în timp ce Lilliana bătea lingura de lemn. Am spus „da”, printre râsete și lacrimi.
N-aș fi crezut că viața mea va pivota într-un culoar de pâine, că o pungă de chifle de 3 dolari va deveni punctul de cotitură. Dar așa a fost. Uneori, universul nu te pedepsește; îți curăță drumul. Îl dă la o parte pe cel nepotrivit, ca să poată intra cel potrivit.
Și, câteodată, bărbatul în costumul bleumarin nu-ți ridică doar cumpărăturile. Îți adună, cu răbdare, și bucățile de viață.
Povestea este preluată
