Dar, în ziua nașterii, când asistenta i-a așezat-o pe micuța Maria în brațe, Andreea a încremenit. Zâmbetul i-a dispărut, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mihai, mi-a șoptit, cred că am făcut o greșeală îngrozitoare…
Nu înțelegeam ce voia să spună.
Eu și Andreea locuiam într-o casă din Brașov. Eram căsătoriți de aproape douăzeci de ani și aveam cinci băieți minunați.
David era cel mai mare, urmat de Matei, Rareș, Luca și Ștefan.
Viața noastră era departe de a fi liniștită. Diminețile începeau cu certuri pentru baie, ghiozdane pierdute și farfurii cu cereale răsturnate.
Dar era casa noastră. Și, în felul ei gălăgios, era o casă fericită.
Andreea își iubea băieții mai mult decât orice. Nu lipsea de la nicio serbare, le cunoștea toate problemele și știa exact când unul dintre ei avea nevoie de o îmbrățișare.
Totuși, exista un vis la care nu renunțase niciodată.
— Mi-aș dori atât de mult o fetiță, Mihai, îmi spunea uneori. Să-i împletesc părul, să-i cumpăr rochițe și să avem discuțiile acelea pe care doar o mamă și fiica ei le pot avea.
De fiecare dată când rămânea însărcinată, spera că va veni și fata mult așteptată.
Dar, de fiecare dată, se năștea câte un băiat.
La început, glumeam amândoi.
— Cinci băieți, Mihai! Cred că e vina ta! spunea ea râzând.
Cu timpul însă, glumele s-au transformat în reproșuri.
— Nu înțeleg de ce alte femei au fete, iar eu nu pot avea măcar una.
— Andreea, avem cinci copii sănătoși. Nu e minunat?
— Ba da. Dar asta nu înseamnă că nu pot să-mi doresc și o fiică.
Uneori mă durea să aud aceste cuvinte. Mă întrebam ce ar simți băieții dacă ar ști cât de mult își dorea mama lor altceva.
După nașterea lui Ștefan, am hotărât că familia noastră era completă.
Aveam destule responsabilități și voiam să le oferim tuturor copiilor o viață frumoasă.
Doi ani mai târziu însă, Andreea a venit într-o dimineață în bucătărie cu un test de sarcină.
— Mihai, o să mai avem un copil!
Am rămas surprins, apoi am îmbrățișat-o.
Când medicul ne-a spus că așteptăm o fată, Andreea a început să plângă de fericire.
— O fetiță? Chiar o fetiță?
Din ziua aceea, parcă întinerise cu zece ani.
A pregătit camera copilului, a cumpărat rochițe, păturici și jucării. Le povestea tuturor că visul ei se împlinise.
Băieții erau și ei încântați.
— Eu o să o învăț să meargă pe bicicletă! spunea David.
— Eu o să-i dau ursulețul meu! promitea Ștefan.
În sfârșit, a venit ziua nașterii.
Am dus-o pe Andreea la maternitatea din Brașov, iar după câteva ore, micuța Maria a venit pe lume.
Era sănătoasă, cu obrajii rotunzi și câteva șuvițe de păr închis la culoare.
Când asistenta i-a așezat-o în brațe, m-am pregătit să fotografiez momentul.
Dar Andreea a privit-o și a amuțit.
Apoi a început să plângă.
— Mihai, cred că am făcut o greșeală îngrozitoare…
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce greșeală? Ce s-a întâmplat? Nu te simți bine?
Andreea și-a apropiat fetița de piept.
— Uită-te la ea.
M-am aplecat și am privit chipul Mariei.
— E minunată, i-am spus. E perfectă.
— Știu. Tocmai asta e problema.
Nu mai înțelegeam nimic.
— Andreea, mă sperii.
Atunci soția mea a început să plângă și mai tare.
— Mihai, am petrecut atâția ani dorindu-mi o fată, încât am uitat cât de norocoasă eram deja.
Am rămas tăcut.
Ea a continuat:
— Când am văzut-o acum, primul lucru la care m-am gândit a fost că are nasul lui David. Și bărbia lui Matei. Iar când a strâns pumnișorii, mi-am amintit de Rareș când era bebeluș.
A zâmbit printre lacrimi.
— Și atunci mi-am dat seama că am mai trăit momentul acesta de cinci ori. De cinci ori am ținut în brațe câte un copil minunat. Dar eu eram atât de preocupată să am o fată, încât uneori mă gândeam mai mult la ce-mi lipsește decât la ce am.
Am simțit un nod în gât.
— Andreea…
— Știi ce e cel mai rău? Că uneori te-am învinovățit pe tine. Ca și cum ai fi făcut ceva greșit. Ca și cum băieții noștri ar fi fost mai puțin decât ceea ce îmi doream.
Am luat-o de mână.
— Nu trebuie să te pedepsești pentru că ai avut un vis.
— Nu mă pedepsesc, Mihai. Dar vreau să îndrept ceva. Vreau ca băieții noștri să știe că nu au fost niciodată mai puțin iubiți decât sora lor.
Am privit-o cum o săruta pe Maria pe frunte.
— Atunci o să le arătăm asta împreună, i-am spus.
Câteva zile mai târziu, ne-am întors acasă.
Băieții ne așteptau în sufragerie, lângă un desen uriaș pe care scriseseră: „Bine ai venit, Maria!”
Ștefan a alergat primul spre noi.
— Mami! Pot să văd bebelușul?
Andreea s-a așezat pe canapea și i-a chemat pe toți lângă ea.
— Veniți aici, băieții mei. Vreau să vă spun ceva.
David, cel mare, a observat imediat că mama lui era emoționată.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu, dragul meu. Doar că am înțeles ceva foarte important.
Le-a povestit cât de fericită era că Maria venise pe lume, apoi le-a spus:
— Dar vreau să știți că fiecare dintre voi a fost un dar pentru mine. Nu aș schimba nici măcar o singură zi petrecută alături de voi.
Matei a zâmbit.
— Chiar dacă facem gălăgie?
— Chiar și atunci.
— Chiar dacă Rareș mi-a spart mașinuța? a întrebat Luca.
— Mai ales atunci, a răspuns ea râzând.
Apoi David a spus ceva care ne-a surprins pe amândoi.
— Mamă, eu știu că ți-ai dorit mereu o fată.
Andreea a încremenit.
— De unde știi?
— Te-am auzit vorbind cu tata acum câțiva ani.
În cameră s-a făcut liniște.
— Și… te-a supărat? l-a întrebat ea încet.
David a ridicat din umeri.
— Puțin. Când eram mai mic, credeam că poate ai fi fost mai fericită dacă eram fată.
Andreea și-a dus mâna la gură.
Am văzut cum i se umplu ochii de lacrimi.
— David, vino aici.
Băiatul s-a apropiat, iar ea l-a îmbrățișat strâns.
— Ascultă-mă bine. Dacă aș putea să mă întorc în timp și să aleg din nou, te-aș alege tot pe tine. Și pe fiecare dintre frații tăi. Exact așa cum sunteți.
David a zâmbit timid.
— Serios?
— Mai mult decât orice pe lume.
În seara aceea, după ce copiii au adormit, am găsit-o pe Andreea în camera Mariei.
Stătea în fotoliu, cu fetița adormită la piept.
— La ce te gândești? am întrebat-o.
— La mama mea.
Mama Andreei se stinsese cu câțiva ani înainte să ne căsătorim. Fuseseră foarte apropiate.
— Cred că mi-am dorit atât de mult o fiică pentru că voiam să retrăiesc relația pe care am avut-o cu mama, mi-a mărturisit.
M-am așezat lângă ea.
— Dar azi am înțeles că nu trebuie să recreez nimic. Maria va fi Maria. Iar băieții noștri sunt fiecare unici. Nu trebuie să semene cu visurile mele ca să fie perfecți pentru mine.
Am sărutat-o pe frunte.
În lunile următoare, am observat o schimbare frumoasă în familia noastră.
Andreea a început să petreacă timp separat cu fiecare băiat.
Mergea cu David la plimbare, îl ajuta pe Matei la proiectele pentru școală, gătea cu Rareș și se juca ore întregi cu cei mici.
Nu pentru că înainte nu le acordase atenție, ci pentru că acum voia să se bucure mai mult de fiecare moment.
Iar Maria creștea înconjurată de cinci frați care o adorau.
Când a făcut primul pas, toți au aplaudat.
Când a spus primul cuvânt, băieții s-au certat în glumă pentru că fiecare susținea că îl rostise pe numele lui.
Într-o duminică, la aproape un an de la nașterea Mariei, am mers cu toții într-un parc din Brașov.
Andreea stătea pe o bancă, ținând-o pe Maria în brațe, în timp ce băieții alergau pe alee.
La un moment dat, o femeie s-a apropiat de noi.
— Ce fetiță frumoasă aveți! Este primul copil?
Andreea a râs.
— Nu. Este al șaselea.
Femeia a privit-o uimită.
— Al șaselea? Și ceilalți?
— Cinci băieți, a răspuns soția mea, arătând spre ei.
— Vai de mine! Cred că v-ați dorit foarte mult o fată, dacă ați încercat de atâtea ori!
Cu câțiva ani în urmă, Andreea ar fi fost de acord imediat.
Dar de data aceasta a zâmbit și a spus:
— Mi-am dorit o fată, e adevărat. Dar nu am avut cinci încercări nereușite. Am avut cinci binecuvântări înainte să vină a șasea.
Am privit-o și am simțit aceeași emoție pe care o trăisem în ziua nunții noastre.
În drum spre casă, Andreea m-a luat de mână.
— Mihai, îți amintești ce îți spuneam mereu? Că este vina ta că avem numai băieți?
Am râs.
— Cum să uit?
— Ei bine, m-am înșelat. Nu era vina nimănui. Și nici nu era ceva de care să fie cineva vinovat.
A privit spre bancheta din spate, unde Maria dormea în scaunul ei, lângă frații mai mici.
— Știi ce mi-aș dori acum?
— Ce anume?
— Să treacă timpul mai încet. Să-i pot ține pe toți mici încă puțin.
Am strâns-o de mână.
În seara aceea, înainte de culcare, am intrat în sufragerie și am găsit-o pe Andreea adormită pe canapea.
Maria dormea pe pieptul ei, iar Ștefan stătea lipit de umărul mamei.
Pe covor, ceilalți patru băieți adormiseră în timp ce se uitau la un film.
Am rămas câteva clipe în prag, privind familia noastră.
Mi-am amintit de toate discuțiile, de reproșuri, de anii în care Andreea crezuse că fericirea ei depinde de venirea unei fetițe.
Apoi am privit-o cum îi ținea instinctiv pe cei doi copii mai mici aproape, chiar și în somn.
Atunci am înțeles că ziua în care Maria venise pe lume nu fusese doar ziua în care soția mea își împlinise visul.
Fusese și ziua în care descoperise cât de frumoasă era viața pe care o avea deja.
Am luat o pătură și i-am acoperit pe toți.
Andreea a deschis ochii pentru o clipă și mi-a zâmbit.
— Mihai?
— Da, iubito?
— Avem șase copii minunați.
— Știu.
— Suntem bogați, nu-i așa?
M-am uitat la sufrageria plină de jucării, la hainele aruncate pe fotoliu și la cei șase copii ai noștri.
— Mai bogați decât ne-am imaginat vreodată.
Ea a închis ochii, zâmbind.
Iar eu am stins lumina, lăsând aprinsă doar veioza de lângă canapea.
Pentru prima dată după mulți ani, Andreea nu mai vorbea despre copilul pe care și-l dorise cândva.
Se bucura, pur și simplu, de toți cei șase copii pe care îi avea.





















