Ana Sasu
Când fiica noastră, Daria, a împlinit șase luni, am simțit că intrăm într-o etapă complet nouă.
Pediatrul ne spusese că puteam începe treptat diversificarea, iar eu eram entuziasmată și speriată în același timp.
Citisem tot ce găsisem.
Cum trebuie să stea copilul.
Ce alimente să introducem.
Cum să le pregătesc.
Ce trebuie să evit.
Singurul lucru care ne lipsea era un scaun de masă potrivit.
Într-o seară, după ce Daria adormise, m-am așezat lângă soțul meu, Mihai, și i-am arătat telefonul.
— Uite. L-am găsit pe acesta.
Mihai s-a uitat o secundă.
— Cât costă?
— 550 de lei.
A ridicat sprâncenele.
— Pentru un scaun?
— Pentru Daria.
— Tot scaun rămâne.
Am crezut că glumește.
— Are centuri, suport bun pentru spate și se curăță ușor. Pediatrul ne-a spus că trebuie să stea dreaptă când mănâncă.
Mihai mi-a întins telefonul înapoi.
— Nu dăm 550 de lei pe ceva ce va folosi câteva luni.
— Nu îl va folosi doar câteva luni.
— Găsește ceva mai ieftin.
Am inspirat adânc.
De când rămăsesem acasă cu Daria, discuțiile despre bani deveniseră din ce în ce mai neplăcute.
Înainte să nasc, lucrasem.
Aveam salariul meu.
Nu câștigam cât Mihai, dar contribuiam la toate cheltuielile.
După naștere, hotărâserăm împreună să stau o perioadă acasă.
Cel puțin așa credeam eu.
Pentru Mihai însă, faptul că salariul meu dispăruse părea să fi schimbat ceva.
Începuse să spună tot mai des:
— Eu muncesc pentru banii ăștia.
Sau:
— Eu știu cât ne permitem.
În seara aceea a spus-o din nou.
— În plus, eu sunt singurul care aduce bani în casă acum. Cred că știu mai bine ce ne permitem.
M-am uitat la el.
— Și eu ce fac toată ziua?
— N-am spus că nu faci nimic.
— Dar?
— Alina, nu transforma orice discuție într-o dramă.
Am închis telefonul.
Nu mai aveam energie să mă cert.
Aveam să găsesc un scaun second-hand.
Problema era rezolvată.
Sau așa credeam.
Două zile mai târziu, o dubă a oprit în fața casei
Era aproape ora prânzului.
Daria dormea.
Am auzit soneria.
Când am deschis, doi bărbați stăteau lângă o dubă.
— Livrare pentru domnul Mihai Popescu.
— Ce livrare?
Unul dintre ei s-a uitat pe document.
— Fotoliu recliner.
Nu înțelegeam.
Apoi au deschis duba.
Fotoliul era enorm.
Piele maro.
Comenzi electrice.
Suport pentru picioare.
Funcție de masaj.
Încălzire.
Boxe.
Suport pentru pahare.
Până și lumini ambientale.
— Cât costă? am întrebat.
Bărbatul a ezitat.
— Doamnă, nu știu dacă…
— Sunt soția lui.
Mi-a arătat factura.
Aproape 9.000 de lei.
Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji.
Cu două seri înainte, 550 de lei pentru scaunul copilului reprezentaseră o cheltuială absurdă.
Acum, 9.000 de lei pentru un fotoliu erau acceptabili.
Mihai a venit acasă foarte încântat.
— A ajuns?
— Da.
S-a dus direct la fotoliu.
— Este superb.
— Mihai.
— Ce?
— Nouă mii de lei.
A tăcut.
— Aproape.
— Nu ne permiteam 550 pentru Daria.
— Nu începe.
— Nu încep nimic. Încerc să înțeleg.
S-a așezat în fotoliu și a apăsat un buton.
Suportul pentru picioare s-a ridicat.
— Eu lucrez opt, uneori zece ore pe zi. Mă doare spatele. Am nevoie să mă odihnesc cum trebuie.
M-am uitat la el.
— Și Daria are nevoie să mănânce în siguranță.
— Îi cumpărăm și ei ceva.
— Când?
— Luna viitoare.
A pornit funcția de masaj.
Atunci am înțeles că discuția se terminase.
Cel puțin pentru el.
Fotoliul a devenit rapid centrul universului lui Mihai
L-a pus în camera de lângă dormitorul Dariei.
Și-a conectat consola.
În fiecare seară, după cină, dispărea acolo.
— Am nevoie de o oră pentru mine.
O oră devenea două.
Uneori trei.
Eu îi făceam baie Dariei.
Eu îi pregăteam laptele.
Eu o adormeam.
Eu strângeam bucătăria.
Iar când reușeam în sfârșit să o culc, din camera alăturată se auzea:
— HAI! DĂ PASA!
Daria tresărea.
Apoi începea să plângă.
Intram la Mihai.
— Mai încet.
— Am căștile.
— Tu ai căștile. Dar țipi.
— Nici măcar nu am țipat.
În acel moment, Daria plângea suficient de tare încât se auzea prin perete.
Mihai închidea ușa.
Eu mă întorceam la copil.
Începusem să fiu mai mult decât furioasă.
Eram dezamăgită.
Apoi a venit Mariana, mama lui
Mariana locuia de aproape șapte ani în Italia.
Venea în România de câteva ori pe an, dar sarcina mea fusese complicată, iar după nașterea Dariei nu reușise să ajungă imediat.
Daria avea deja șase luni când bunica ei a venit pentru prima dată să o vadă.
Mihai era extrem de entuziasmat.
— Mama mi-a adus ceva.
— De unde știi?
— Mi-a spus.
— Ce?
A zâmbit.
— Nu vrea să spună.
Mariana a ajuns într-o sâmbătă.
Avea un troler mare și un pachet dreptunghiular împachetat atent.
Mihai s-a repezit la ea.
— Ăla este al meu?
Mariana l-a privit.
— Bună și ție, băiatul mamei.
Am început să râd.
Ea a venit direct la Daria.
Când și-a luat nepoata în brațe, i s-au umplut ochii de lacrimi.
— Doamne, cât seamănă cu tine când erai mic, i-a spus lui Mihai.
După vreo jumătate de oră, Mariana a observat fotoliul.
S-a oprit.
— Vai, ce este ăsta?
Mihai s-a luminat.
— Ultimul meu moft.
Mariana s-a uitat spre mine.
— Ți l-a cumpărat ca să stai comod când o hrănești pe Daria?
Înainte să pot răspunde, Mihai a râs.
— Nicio șansă, mamă. Este al meu.
— Al tău?
— Da.
S-a așezat demonstrativ.
— Masaj, încălzire, boxe. Are tot.
Mariana s-a uitat spre bucătărie.
Daria stătea la mine în brațe.
Pe masă era bolul ei mic.
— Unde este scaunul copilului?
Liniște.
Mihai a ridicat din umeri.
— Încă nu i-am cumpărat.
— De ce?
Am tăcut.
Mihai a răspuns:
— Era prea scump cel pe care îl voia Alina.
— Cât?
— Vreo 550.
Mariana a privit fotoliul.
— Iar ăsta?
Mihai n-a răspuns.
— Mihai?
— Aproape nouă mii.
Mariana a clipit de două ori.
Apoi a spus doar:
— Interesant.
Pachetul lui Mihai a rămas pe masă
După câteva minute, el nu a mai avut răbdare.
— Mamă, îmi dai cadoul?
— Nu știu.
— Cum adică?
Mariana a pus mâna pe pachet.
— Cred că m-am răzgândit.
— De ce?
— Pentru că aparent ai deja tot ce îți trebuie.
A desfăcut un colț al hârtiei.
Am văzut o cutie neagră.
Mihai a sărit efectiv din fotoliu.
— Mamă!
Mariana a zâmbit.
— Ce?
— Este ce cred eu?
— Probabil.
Era o consolă de jocuri în ediție limitată pe care Mihai o căuta de luni întregi.
Nu o găsise nicăieri la un preț rezonabil.
Mariana reușise să o cumpere din Italia.
— Nu pleci cu ea, a spus Mihai.
— Este a mea. Eu am plătit-o.
— Dar ai cumpărat-o pentru mine!
— M-am răzgândit.
— Mamă, fac orice.
Mariana și-a încrucișat brațele.
— Orice?
— Da.
— Perfect.
A arătat spre fotoliu.
— Atunci am o condiție.
„Îl vinzi”
Mihai a râs.
— Ce?
— Fotoliul.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Nu.
— Atunci consola vine cu mine în Italia.
— Mamă, nu poți vorbi serios.
— Ba da.
— Este fotoliul meu.
— Exact.
Mariana a devenit serioasă.
— Și Daria este copilul tău.
Mihai a tăcut.
— Nu mă interesează că ți-ai cumpărat ceva scump, a continuat ea. Muncești. Ai dreptul să-ți cumperi lucruri.
Apoi a arătat spre mine.
— Problema este că i-ai spus soției tale că 550 de lei pentru siguranța copilului vostru sunt prea mulți, după care ai cheltuit de aproape 20 de ori mai mult pentru confortul tău.
— Nu este același lucru.
— Ai dreptate.
Mariana a dat din cap.
— Scaunul Dariei este mai important.
Nu mai râdea nimeni.
— Și încă ceva, a continuat ea. Alina nu „stă acasă”. Crește copilul vostru.
Mihai și-a coborât privirea.
— Mamă…
— Nu am terminat.
Mariana era o femeie calmă.
Tocmai de aceea, când vorbea astfel, toată lumea asculta.
— Când erai tu mic, tatăl tău aducea aproape toți banii în casă. Știi ce nu mi-a spus niciodată?
Mihai nu a răspuns.
— „Sunt banii mei.”
S-a apropiat de el.
— Pentru că în momentul în care am decis că eu rămân acasă cu tine, salariul lui susținea munca amândurora.
Am văzut cum expresia lui Mihai se schimbă.
Dar eu nu voiam ca Mariana să ne rezolve căsnicia
Am intervenit.
— Mariana, mulțumesc, dar nu vreau să-l obligi să vândă fotoliul.
Mihai s-a uitat surprins spre mine.
— Serios?
— Da.
Apoi m-am întors spre el.
— Pentru că problema nu este fotoliul.
— Atunci care este?
— Faptul că ai început să crezi că, pentru că salariul intră pe numele tău, doar tu ai dreptul să decizi.
A tăcut.
— Am renunțat temporar la serviciu pentru copilul nostru. Am hotărât împreună.
— Știu.
— Nu, Mihai. Cred că ai uitat.
Pentru prima dată după mult timp, nu s-a apărat.
Mariana a pus consola înapoi pe masă.
— Condiția mea se schimbă.
Mihai a privit-o.
— Cum?
— Nu trebuie să vinzi fotoliul.
Apoi a ridicat un deget.
— Dar mâine dimineață mergeți împreună să cumpărați tot ce îi trebuie Dariei.
Al doilea deget.
— Iar o săptămână faci jumătate din rutina ei de seară.
Mihai a făcut ochii mari.
— Ce legătură are asta?
— Ai spus că faci orice.
Am întors capul ca să nu râd.
— Șapte seri, a continuat Mariana. Baie, pijama, mâncare, adormit.
— Și dacă fac asta?
A lovit ușor cutia consolei.
— Este a ta.
Mihai a oftat.
— Bine.
Mariana a zâmbit.
— Avem o înțelegere.
Prima seară a fost un dezastru
La ora șapte, Mihai a pregătit baia.
A pus prea multă apă.
A uitat prosopul.
A pus scutecul invers.
Daria a început să plângă în timp ce încerca să-i pună pijamaua.
— Alina!
— Da?
— Cred că îi este foame.
— Probabil.
— Și?
— Hrănește-o.
M-a privit de parcă îi cerusem să piloteze un avion.
După aproape o oră, Daria era hrănită.
Dar nu dormea.
Mihai a plimbat-o prin cameră.
Zece minute.
Douăzeci.
Patruzeci.
La un moment dat a ieșit.
Avea părul ciufulit și tricoul pătat.
— Cum faci asta în fiecare seară?
Am ridicat din umeri.
— Femeile au crescut copii mii de ani.
Mariana, care stătea pe canapea, aproape s-a înecat cu ceaiul.
Mihai m-a privit.
Apoi a început să râdă.
— Merit asta.
— Puțin.
În a treia seară nu mai era vorba despre consolă
Mihai a început să vină acasă și să o ia pe Daria direct în brațe.
— Eu îi fac baia.
În a patra seară a închis consola veche înainte să-l rog.
În a cincea, Daria a adormit pe pieptul lui.
A rămas nemișcat aproape o oră.
Când am intrat, mi-a făcut semn să nu vorbesc.
După ce am pus-o în pătuț, Mihai a venit în bucătărie.
— Alina.
— Da?
— Îmi pare rău.
Am continuat să strâng niște biberoane.
— Pentru ce?
— Pentru mai multe.
M-am oprit.
— Spune-le.
A inspirat.
— Pentru scaun. Pentru fotoliu. Pentru jocuri. Dar mai ales pentru că am spus că eu aduc banii.
Am rămas tăcută.
— Nu mi-am dat seama cât de urât suna până când mama a spus-o.
— Eu ți-am spus-o.
A închis ochii.
— Știu.
— Și de ce a trebuit să o auzi de la ea?
— Pentru că sunt idiot?
Am zâmbit puțin.
— Este un început.
Apoi a devenit serios.
— Nu vreau să te simți dependentă de mine.
— Dar exact asta ai făcut.
— Știu.
— Atunci schimbă asta.
— Cum?
— Începem prin a nu mai avea „banii mei” și „banii tăi” cât timp unul dintre noi stă acasă pentru copilul nostru.
A dat din cap.
— De acord.
Fotoliul nu a fost vândut
A rămas în casă.
Dar și-a schimbat proprietarul neoficial.
Într-o după-amiază, când Daria era agitată, m-am așezat în el cu ea.
Am pornit funcția de încălzire.
Daria a adormit în zece minute.
Mihai a intrat.
— Ce faci pe fotoliul meu?
L-am privit.
A ridicat imediat mâinile.
— Glumeam! Glumeam!
Am început să râd.
— Așa sper.
În weekend, Mihai a mutat fotoliul din camera de lângă dormitorul Dariei.
— Unde îl duci?
— În sufragerie.
— De ce?
— Pentru că aparent un copil care doarme nu apreciază comentariile mele sportive.
— Descoperire extraordinară.
Iar scaunul Dariei a ajuns chiar a doua zi
Nu cel de 550 de lei.
Mihai a găsit unul foarte bun la reducere.
A citit singur recenziile.
A verificat sistemul de prindere.
L-a montat.
Când Daria s-a așezat prima dată în el, Mariana a făcut o fotografie.
În imagine, Mihai stătea lângă scaun și părea exagerat de mândru.
— Parcă l-ai construit tu, i-am spus.
— Am strâns 14 șuruburi.
— Erou național.
Mariana râdea.
Apoi i-a întins cutia.
— Ai câștigat-o.
Mihai a luat consola.
A privit-o.
Apoi spre Daria.
— Mamă?
— Da?
— Cred că o deschid weekendul viitor.
Mariana a ridicat sprâncenele.
— De ce?
Mihai și-a luat fiica în brațe.
— În seara asta am program.
Am știut atunci că lecția ei funcționase.
Nu din cauza consolei.
Ci pentru că, timp de șapte zile, Mihai fusese obligat să vadă munca pe care înainte nici măcar nu o observa.
Câteva luni mai târziu, m-am întors la serviciu
Nu pentru că trebuia.
Pentru că îmi doream.
Am început cu program redus.
Mihai și-a modificat și el programul astfel încât să poată lua Daria de la creșă de două ori pe săptămână.
În casa noastră au dispărut treptat două expresii.
„Eu aduc banii.”
Și:
„Tu stai acasă.”
Nu pentru că am devenit perfecți.
Nu am devenit.
Ne-am mai certat.
Mihai și-a mai cumpărat lucruri inutile.
Și eu am făcut la fel.
Dar nu am mai confundat niciodată salariul cu valoarea unei persoane într-o familie.
Iar Mariana?
De fiecare dată când vine în România, primul lucru pe care îl face este să se așeze în fotoliul de 9.000 de lei.
Ridică suportul pentru picioare.
Pornește masajul.
Apoi strigă:
— Mihai, adu-i mamei o cafea!
El oftează.
— Mamă, ai propriul fotoliu acasă.
— Nu de 9.000 de lei.
Eu râd de fiecare dată.
Dar cea mai frumoasă schimbare s-a văzut într-o seară
Daria avea aproape doi ani.
Stătea în scaunul ei de masă, acum plin de zgârieturi și pete pe care nu mai reușeam să le scot.
Mariana era din nou în vizită.
După cină, Daria a întins brațele spre tatăl ei.
— Tati!
Mihai a luat-o.
— Hai la baie.
Mariana m-a privit.
— Tot el?
— Aproape în fiecare seară când este acasă.
A zâmbit.
— Bun.
După aproximativ o jumătate de oră, Mihai s-a întors cu Daria în pijama.
Fetița s-a cuibărit pe pieptul lui.
El s-a așezat în celebrul fotoliu.
Nu a pornit consola.
Nu a pornit televizorul.
Doar funcția de balans.
Daria a adormit.
Mariana l-a privit câteva secunde.
Apoi mi-a șoptit:
— Acum chiar folosește fotoliul pentru ceva important.
Am zâmbit.
Avea dreptate.
Fotoliul pe care îl urâsem devenise locul în care Daria adormea cel mai ușor în brațele tatălui ei.
Iar Mihai, bărbatul care cândva considera că își câștigase dreptul la liniște pentru că muncea toată ziua, înțelesese în sfârșit ceva mult mai important.
Munca nu se termina când intra pe ușă.
Pentru că nici a mea nu se termina.
Eram doi părinți.
Doi parteneri.
Și casa aceea era responsabilitatea amândurora.
Uneori mă gândesc că Mariana i-a oferit fiului ei două cadouri în ziua în care a venit din Italia.
Primul era consola din cutie.
Dar al doilea a fost mult mai valoros.
L-a obligat să vadă ceea ce avea chiar în fața lui.
O soție care nu avea nevoie să i se spună cât costă lucrurile.
Avea nevoie să fie tratată ca un partener egal.
Și o fetiță care nu avea nevoie de un tată care doar să-i asigure financiar totul.
Avea nevoie de unul care să fie acolo.
Astăzi, când povestim întâmplarea, Mihai este primul care râde.
— Am dat aproape 9.000 de lei ca să aflu că un scaun de 550 de lei nu era scump.
Iar Mariana îl corectează de fiecare dată:
— Nu. Ai dat 9.000 de lei ca să înveți că familia nu se întreține doar cu bani.
Și, de data aceasta, Mihai nu mai încearcă să aibă ultimul cuvânt.
Doar zâmbește, o ia pe Daria în brațe și spune:
— Bine, mamă. Ai avut dreptate.
