Mirela Loșniță
Alina pregătise cina până în cel mai mic detaliu. Porțelanul bun, paharele de cristal și șervețelele împăturite impecabil erau așezate pe masă.
— Sara, draga mea, pari obosită, mi-a spus. După ce naști, ar trebui să te odihnești și să-l lași pe Mihai să se ocupe de lucrurile importante.
— Ce lucruri importante?
Mihai și-a coborât imediat privirea.
Alina a zâmbit.
— Bănci, proprietăți, acte. Nu trebuie să-ți bați tu capul.
După desert, s-a întors cu o mapă crem și a pus-o în fața mea. Înăuntru era un document prin care îi acordam lui Mihai drepturi extinse asupra apartamentului și bunurilor mele în cazul în care, după naștere, aș fi fost „temporar indisponibilă”.
— Semnează aici, a spus Alina.
Am luat pixul, apoi l-am pus jos.
— Înainte de asta, vreau să-mi explicați ceva.
Am deschis geanta și am scos dovada unui transfer bancar de 173.000 de lei.
Mihai a încremenit.
— Ce este? a întrebat Alina.
— Întreabă-l pe fiul tău.
Transferul ajunsese din greșeală la mine. Mihai intenționase să trimită banii altei femei.
Am mai scos o foaie.
Era un mesaj de la Andreea:
„Mama ta a spus că o convinge pe Sara să semneze actele casei după ce naște.”
Alina s-a albit la față.
— Ai umblat în telefonul lui?
— Asta este problema? Nu faptul că încercați să puneți mâna pe locuința mea?
M-am întors spre Mihai.
— Explică-mi copilul.
— Care copil? a întrebat Alina.
Atunci am înțeles că ea știa despre planul cu apartamentul, dar nu și despre tot restul.
— Copilul Andreei.
Alina s-a întors spre fiul ei.
— Mi-ai spus că banii sunt pentru o investiție.
— Câte luni are? l-am întrebat.
Mihai a tăcut.
— Câte luni?
— Cinci.
Eu eram însărcinată în șapte luni.
Am simțit că mi se taie respirația, dar nu am plâns.
— Acum știu suficient.
M-am ridicat de la masă.
În următoarele două săptămâni, Mihai a încercat totul. A negat, a minimalizat, a plâns și apoi s-a înfuriat.
Mi-a spus că Andreea fusese o greșeală și că nici măcar nu era sigur că acel copil era al lui.
Dar era prea târziu.
Actele mele erau deja puse la adăpost, conturile protejate, iar documentele apartamentului se aflau într-un loc sigur.
Mai târziu am descoperit și ceva mult mai grav.
În aproximativ un an și jumătate, Mihai folosise aproape 260.000 de lei pentru hoteluri, cadouri, chiria Andreei și cheltuieli legate de sarcina ei.
Așa-zisa „criză a firmei”, pentru care îmi ceruse bani în repetate rânduri, nu existase.
Fetița mea s-a născut șapte săptămâni mai târziu. Am numit-o Elena.
În ziua în care am adus-o acasă, Mihai nu mai locuia cu noi.
Telefonul meu a vibrat.
„Putem măcar să vorbim? Am pierdut tot.”
M-am uitat la fiica mea adormită și i-am răspuns:
„Nu. Ai pierdut doar lucrurile despre care ai crezut că îți aparțin.”
Apoi i-am blocat numărul.
Abia atunci am înțeles că transferul făcut din greșeală fusese cel mai valoros lucru pe care Mihai mi-l oferise vreodată.
Nu cei 173.000 de lei.
Ci adevărul.
Pentru că uneori o greșeală de câteva secunde poate scoate la lumină ani întregi de minciuni.
