Loredana Ionescu
Dacă l-ai fi întrebat pe soțul meu, Marian, cu ce se ocupă prin casă, ți-ar fi răspuns că muncește din greu și că merită să se odihnească.
Dacă m-ai fi întrebat pe mine, ți-aș fi spus că principalul lui talent era să găsească scuze.
Într-o sâmbătă dimineață, m-am trezit cu chef de treabă.
Grădina noastră arăta ca o mică junglă.
Buruienile crescuseră până la genunchi.
Trandafirii dispăruseră sub iarbă.
Iar aleea era aproape invizibilă.
Marian stătea pe terasă cu o cafea în mână și urmărea un meci vechi la televizor.
— Dragă, mă poți ajuta să curățăm grădina? l-am întrebat.
Nici măcar nu s-a întors spre mine.
— Arăt eu ca un grădinar?
M-am uitat câteva secunde la el.
— Nu.
— Atunci?
— Nimic.
Am zâmbit și am intrat în casă.
După câteva minute am observat că ușa de la baie aproape că se desprinde din balamale.
— Marian, atunci poate repari ușa de la baie?
A ridicat ochii spre tavan.
— Arăt eu ca un tâmplar?
— Nu.
— Atunci lasă-mă în pace.
Și-a luat cheile mașinii.
— Mă duc puțin în oraș.
— Sigur.
A plecat foarte mulțumit de el.
Eu am rămas singură.
După vreo jumătate de oră am ieșit în curte cu mănușile pregătite.
Exact atunci, vecinul nostru, domnul Petre, trecea pe stradă.
Avea șaptezeci și ceva de ani și era pensionar.
— Bună dimineața, Elena!
— Bună dimineața.
— Ce faci?
— Mă pregătesc să lupt cu jungla.
A început să râdă.
— Și Marian?
— Nu este grădinar.
Petre a izbucnit în râs.
— Am înțeles.
I-am povestit discuția.
Omul aproape că a scăpat bicicleta din mână de râs.
— Știi ceva? Am niște timp liber.
În mai puțin de zece minute a apărut și nepotul lui.
Apoi încă un vecin.
Apoi încă unul.
Nu știu cum s-a întâmplat.
Dar până la prânz aveam în curte o adevărată echipă de intervenție.
Unul tundea iarba.
Altul tăia gardul viu.
Altul strângea frunzele.
Iar domnul Petre meșterea la ușa de la baie.
La ora două după-amiaza grădina arăta ca în reviste.
Iar ușa se închidea mai bine decât în ziua în care fusese montată.
Am pregătit limonadă pentru toți.
Am făcut și câteva plăcinte.
Am stat de vorbă.
Ne-am distrat.
Când Marian s-a întors, aproape că a intrat cu mașina în gard.
A rămas nemișcat.
S-a uitat la grădină.
La gazon.
La flori.
La ușa reparată.
Apoi la mine.
— Ce s-a întâmplat aici?
— Nimic special.
— Cine a făcut toate astea?
Am zâmbit.
— Domnul Petre și câțiva vecini.
Marian a râs.
— Știam eu că până la urmă ai făcut totul singură.
În acel moment, domnul Petre a ieșit din casă.
Ținea o șurubelniță în mână.
— Bună, Marian!
Soțul meu a înghețat.
— Dumneavoastră?
— Da.
— Ați făcut toate astea?
— Sigur.
— De ce?
Petre l-a privit câteva secunde.
— Pentru că atunci când o femeie cere ajutor, un bărbat are două variante.
— Care?
— Să ajute.
— Și a doua?
— Să stea deoparte și să privească pe altul făcând-o.
Vecinii au început să râdă.
Eu la fel.
Marian nu.
A doua zi dimineață s-a trezit la șapte.
A luat grebla.
A luat furtunul.
A început să ude florile.
M-am uitat surprinsă la el.
— Ce faci?
— Nimic.
— Credeam că nu ești grădinar.
— Nu sunt.
— Atunci?
— Învăț.
Am râs.
Două săptămâni mai târziu a reparat singur și poarta.
O lună mai târziu a schimbat bateria de la chiuvetă.
Trei luni mai târziu își cumpărase chiar și unelte.
Într-o seară l-am întrebat:
— Marian, de ce te-ai schimbat așa brusc?
A oftat.
— Pentru că atunci când m-am întors și am văzut un alt bărbat reparând ce trebuia să repar eu, am înțeles ceva.
— Ce anume?
— Că nu trebuie să fii grădinar ca să cureți grădina.
— Și nici tâmplar ca să repari o ușă.
— Exact.
L-am sărutat pe obraz.
— În sfârșit ai înțeles.
— Da.
— Ce?
A zâmbit.
— Că uneori cea mai scumpă lecție este cea care vine gratis de la vecini.
Sursa foto: Arhivă
