Loredana Ionescu
Mă numesc Gheorghe.
Am cincizeci și șase de ani.
Acum cinci ani am divorțat.
Nu a fost un divorț urât.
Nu ne-am certat.
Nu ne-am luptat pentru bunuri.
După două luni în care am dus-o prin restaurante, femeia de care mă îndrăgostisem mi-a spus că dragostea la 56 de ani este „scârboasă”
Pur și simplu, după treizeci de ani de căsnicie, eu și fosta mea soție deveniserăm doi străini care locuiau în aceeași casă.
După divorț m-am obișnuit cu singurătatea.
La început chiar mi-a plăcut.
Făceam ce voiam.
Mergeam unde voiam.
Nu dădeam explicații nimănui.
Dar după câțiva ani am observat ceva.
Oricât de independent ai fi, nu e plăcut să te întorci în fiecare seară într-un apartament gol.
Nu e plăcut să mănânci singur.
Nu e plăcut să vorbești cu pereții.
Așa că mi-am făcut curaj și m-am înscris pe un site de matrimoniale.
Nu căutam aventuri.
Nu căutam jocuri.
Căutam o femeie normală.
Una cu care să beau cafeaua dimineața.
Să merg în concedii.
Să îmbătrânim împreună.
Așa am cunoscut-o pe Mariana.
Avea cincizeci și șase de ani.
Era văduvă.
În fotografii părea calmă și elegantă.
Avea un zâmbet discret și ochi blânzi.
Am început să vorbim.
Apoi ne-am întâlnit.
Prima întâlnire a mers minunat.
Am mers prin centru.
Am băut cafea.
Am râs.
Am povestit despre copii, nepoți și viață.
Mi-a plăcut.
Foarte mult.
În următoarele două luni ne-am văzut constant.
Teatru.
Cinema.
Restaurante.
Plimbări.
Excursii de o zi.
Flori.
Ciocolată.
Cadouri mici.
Recunosc.
Am cheltuit destul de mult.
Dar nu îmi părea rău.
Credeam că investesc într-un viitor.
Mariana era mereu încântată.
Mă lua de braț.
Îmi spunea:
— Gheorghe, ești un adevărat gentleman.
Iar eu mă simțeam din nou viu.
Ca la douăzeci de ani.
Totuși, existau lucruri ciudate.
Nu m-a invitat niciodată la ea acasă.
Niciodată.
Mereu avea o scuză.
Ba era dezordine.
Ba avea musafiri.
Ba era obosită.
La început nu mi s-a părut nimic suspect.
Dar adevărul pe care l-am aflat după aceea mi-a schimbat viața
Apoi am observat altceva.
Când mergeam la restaurant era veselă.
Când mergeam în excursii era energică.
Dar dacă încercam să discut despre sentimente, viitor sau apropiere, se închidea instantaneu.
Într-o seară, după cinema, am încercat să o iau de mână.
A retras-o imediat.
— Mariana?
— Nu aici.
— De ce?
— Ne vede lumea.
— Și ce dacă?
— La vârsta noastră nu se mai fac lucrurile astea.
Mi s-a părut ciudat.
Dar am trecut peste.
Până în seara care a schimbat totul.
Mergeam spre casă după o cină excelentă.
Băuserăm un pahar de vin.
Râseserăm.
Atmosfera era perfectă.
Am parcat.
I-am luat mâna.
De data asta nu a tras-o.
Așa că am spus ce aveam pe suflet.
— Mariana, hai la mine să bem un ceai.
Într-o secundă totul s-a schimbat.
Fața i s-a întărit.
Ochii i s-au răcit.
— Ce ai spus?
— Hai la mine.
— Pentru ce?
— Pentru că îmi place de tine.
— Și?
— Pentru că suntem doi oameni singuri care se văd de două luni.
A urmat o explozie.
— Asta e pentru tineri!
— Cum adică?
— Pentru făcut copii!
— Mariana…
— Nu! Este ridicol!
Oamenii de pe trotuar se uitau deja spre noi.
Ea continua.
— Imaginează-ți cum arătăm dezbrăcați! Tu cu burtă! Eu cu pielea lăsată! E scârbos!
Am rămas fără cuvinte.
Nu pentru că mă refuzase.
Avea tot dreptul.
Ci pentru că vorbea despre ea însăși cu atâta ură.
Și despre mine la fel.
— Mariana…
— Eu nu am nevoie de așa ceva!
— Atunci de ce ieși cu mine?
A tăcut.
Pentru o clipă am văzut altceva în ochii ei.
Nu furie.
Durere.
Apoi a coborât din mașină.
Și a plecat.
Fără să privească înapoi.
Trei zile nu mi-a răspuns.
Nici la telefon.
Nici la mesaje.
Am fost dezamăgit.
Foarte dezamăgit.
Credeam că totul s-a terminat.
În a patra zi mi-a scris.
Un singur mesaj.
„Poți veni mâine la mine? Acum este rândul meu să fiu sinceră.”
Am acceptat.
A doua zi am ajuns la adresa pe care nu voise niciodată să mi-o dea.
Era un apartament modest.
Foarte modest.
Mi-a deschis ușa fără machiaj.
Fără coafură.
Fără zâmbet.
Și atunci am observat ceva.
Peruca.
În toate cele două luni purtase o perucă.
Acum nu.
Părul ei era foarte rar.
Abia câteva șuvițe.
M-a invitat înăuntru.
Pe masă erau fotografii.
Dosare medicale.
Cutii cu medicamente.
Și atunci mi-a spus adevărul.
În urmă cu doi ani fusese diagnosticată cu cancer.
Făcuse chimioterapie.
Operații.
Tratament.
Supraviețuise.
Dar își pierduse încrederea în sine.
— Nu mă mai suport când mă uit în oglindă.
A început să plângă.
— Nu mă mai simt femeie.
Am rămas nemișcat.
— Toate întâlnirile au fost frumoase pentru că eram îmbrăcată și aranjată.
— Mariana…
— Dar când ai spus să merg la tine, tot ce am văzut a fost corpul meu plin de cicatrici.
Am înțeles atunci.
Nu mă respinsese pe mine.
Se respinsese pe ea însăși.
Am stat de vorbă ore întregi.
Pentru prima dată fără măști.
Fără teatru.
Fără restaurante.
Fără flori.
Doar doi oameni sinceri.
Când am plecat, am observat o fotografie pe noptieră.
Era făcută în timpul tratamentului.
Mariana era cheală.
Slabă.
Dar zâmbea.
Am ridicat poza.
— Cine este femeia asta?
— Eu.
— Nu.
S-a uitat surprinsă.
— Cum adică?
— Este cea mai puternică femeie pe care am văzut-o vreodată.
A început să plângă.
O săptămână mai târziu am ieșit din nou.
De data aceasta într-un parc.
Fără restaurante scumpe.
Fără impresii.
Doar noi doi.
Șase luni mai târziu mergeam împreună la controalele ei medicale.
Un an mai târziu ne-am mutat împreună.
Iar în ziua în care mi-a spus „te iubesc”, am știut că nu găsisem femeia perfectă.
Găsisem ceva mult mai rar.
O femeie care avusese curajul să își arate rănile.
Și să mă lase să rămân.
Astăzi avem amândoi cincizeci și șapte de ani.
Eu încă merg la bazin.
Ea încă mă ceartă că exagerez.
Dar în fiecare dimineață bem cafeaua împreună.
Și de fiecare dată când o văd zâmbind, mă gândesc că uneori cea mai frumoasă dragoste începe exact în momentul în care măștile cad.
