Mirela Loșniță
Soțul o numea „țărăncuța rătăcită”, dar habar n-avea că ea moștenise o avere de milioane. Când a aflat, deja era prea târziu. Ramona fusese întotdeauna o femeie tăcută. Nu pentru că nu avea nimic de spus, ci pentru că în casa în care locuia, vocea ei nu conta. De șapte ani trăia în umbra soțului ei, Alexandru, un bărbat fermecător la exterior, dar rece, arogant și disprețuitor când se închideau ușile casei. Pentru Alexandru, Ramona era o piesă de decor — una care nu se potrivea niciodată cu mobila scumpă și perdelele elegante din apartamentul lor din centrul orașului.
O adusese dintr-un sat mic, cu visul de a o „transforma”. O luase de soție mai mult din capriciu decât din iubire. Ea fusese naivă, tânără și îndrăgostită. El — calculat, ambițios și superficial.
Soțul o numea „țărăncuța rătăcită”, dar habar n-avea că ea moștenise o avere de milioane
— E frumoasă, dar e de la țară, — îi spunea el mamei sale, Ilena, chiar în fața Ramonei. — Îi lipsește rafinamentul. Nici nu știe cum să țină o furculiță la o cină formală.
Ilena nu pierdea nicio ocazie să o umilească.
— Țărăncuță rătăcită… ce să facem cu tine? — râdea, cu acel aer superior care o făcea pe Ramona să simtă că nu aparține.
În fiecare zi, Ramona făcea tot posibilul să se adapteze. Învăța rețete noi, mergea cu Alexandru la evenimente, purta hainele scumpe pe care el i le cumpăra. Dar mereu simțea privirile celorlalți. Unele pline de milă, altele de superioritate.
Când dragostea se transformă în rușine
Inițial, Alexandru o prezenta prietenilor cu mândrie, spunând că a salvat-o de sărăcie. Apoi, pe măsură ce timpul trecea și ea nu se „forma” așa cum își dorea el, a început să se rușineze cu ea. La petreceri, o lăsa în fundal. Uneori chiar îi cerea să stea în dormitor, departe de invitați.
— Nu ai nimic în comun cu ei. Și nu vreau să-i fac de râs. Încearcă să înțelegi, — spunea, prefăcându-se că o protejează.
Dar în realitate, o izola. O făcea să se simtă mică. Iar Ramona, tăcută și temătoare, accepta.
Până și pierderea sarcinii a fost privită cu dispreț de soacra ei.
— Nici măcar să duci o sarcină nu ești în stare! — izbucnise Ilena. — Alexandru trebuia să aleagă o femeie adevărată, nu o fată crescută între cotețe!
Și Alexandru?
— Nu te mai văita, — spusese rece. — O să facem altul.
Atunci, Ramona a simțit pentru prima oară că nu mai are nimic. Nici dragostea lui, nici sprijinul unei familii, nici voce.
Momentul care a schimbat totul
Într-o dimineață, în timp ce pregătea cafeaua, cineva a sunat la ușă. Un bărbat sobru, în costum scump, i-a zâmbit politicos.
— Doamna Ramona Stancu? Sunt Dumitru Ionescu, avocat. Îmi pare rău să vă anunț că tatăl dumneavoastră, Constantin Stancu, a decedat acum un an și jumătate. Vă caut de atunci.
Ramona a simțit cum lumea i se năruie. Ultima oară vorbise cu tatăl ei cu ani în urmă. Alexandru și Ilena o convinseseră că nu e bine să mai țină legătura cu familia „de la țară”. Că doar așa se va integra în viața lor de oraș.
— Aș vrea să vă ofer câteva documente. Tatăl dumneavoastră v-a lăsat totul: terenuri, proprietăți, acțiuni… în total, aproximativ trei milioane de euro.
Ramona a rămas fără glas. Tatăl ei, un om simplu, fusese de fapt un om prevăzător, care investise inteligent și își planificase moștenirea.
— Mi-a lăsat o scrisoare pentru dumneavoastră.
Scrisul tremurat al tatălui ei i-a adus lacrimi în ochi:
„Te-am iubit mereu, Ramona. Știu că ai fost rănită, dar sper ca această moștenire să-ți ofere libertatea pe care o meriți. Nu ești slabă. Ești mai puternică decât îți imaginezi. Ai curajul să fii tu.”
De la umilință la eliberare
În acea clipă, ceva s-a schimbat în Ramona. Cuvintele tatălui ei au devenit catalizatorul unei decizii pe care o amânase ani întregi.
În timp ce avocatul termina explicațiile legale, Alexandru a intrat pe ușă, urmat de mama lui. Când a aflat vestea, privirea i s-a schimbat imediat.
— Trei milioane?!… Adică… scumpo, e fantastic! Uite că ai făcut și tu ceva bine! — zâmbi, de parcă moștenirea ar fi fost meritul lui.
Ilena, până atunci tăcută, se apropie teatral:
— Ramona, draga mea, suntem o familie. Trebuie să rămânem uniți!
Dar Ramona a făcut un pas înapoi.
— Nu mai suntem o familie. Moștenirea asta nu e a „noastră”. E a mea. Și am de gând să-mi construiesc o viață fără voi.
— Nu poți fi serioasă… — bâigui Alexandru.
— Ba da. Domnule avocat, aș vrea să începem demersurile pentru divorț.
O nouă viață
Ramona a plecat din acea casă în aceași seară. A închiriat o cameră la un hotel elegant și, pentru prima dată în ani, s-a privit în oglindă cu blândețe. A doua zi, și-a cumpărat haine noi. Nu scumpe, dar alese de ea. A simțit pentru prima dată gustul libertății.
În lunile următoare, s-a mutat într-un apartament propriu, a investit o parte din bani și s-a înscris la cursuri de business. Apoi a lansat o fundație care susținea fetele din sate să urmeze educația, să aibă încredere în ele și să-și construiască propriul drum.
Fundația se numea „Aripi”, pentru că exact asta simțise Ramona că i-a oferit viața în acel moment: aripi să zboare.
Finalul unei povești… și începutul alteia
Ramona nu a mai vorbit niciodată cu Alexandru sau Ilena. Ei au încercat, au trimis flori, mesaje, scrisori. Dar Ramona învățase ce înseamnă să trăiești cu demnitate. Nu mai era fata care se temea să deschidă gura la cină. Era o femeie cu propria ei voce, cu propria ei avere, cu propriul drum.
Povestea ei a inspirat sute de femei. Într-un interviu oferit unei reviste, Ramona spunea:
— Nu e vorba despre bani. E vorba despre curajul de a spune „ajunge”. Despre a nu mai permite nimănui să-ți definească valoarea. Despre a-ți aminti cine ești, chiar și atunci când toți te fac să crezi că nu valorezi nimic.
Iar zâmbetul ei, atunci când a rostit aceste cuvinte, era al unei femei care în sfârșit învățase să zboare.
Dacă dorești, pot transforma și această poveste într-un text pentru pagină de Facebook, în stil viral.
