Mirela Loșniță
Ajunsă în Cluj, Sofia a fost primită cu brațele deschise de Irina. Apartamentul mic, cu două camere, a devenit pentru o perioadă adăpostul lor. Pentru Rareș, schimbarea părea o aventură. Pentru Sofia, însă, era începutul unei lupte adevărate, una dusă zi de zi, cu fruntea sus.
În fiecare dimineață mergea pe jos la agenția de contabilitate unde fusese acceptată pe un post temporar. Drumul o purta prin piața agroalimentară, un loc care îi dădea putere fără să își dea seama. Vocile vânzătorilor, mirosul merelor de toamnă, brânza adusă de la stână și pâinea caldă scoasă din cuptor îi aminteau că viața poate fi simplă și demnă. De multe ori își spunea că preferă această simplitate în locul luxului rece, plin de reproșuri, din casa socrilor.
Soțul și familia lui m-au alungat din casă cu tot cu copilul meu
Rareș mergea la școală, iar profesorii îl lăudau pentru istețime și bunătate. Sofia simțea că, deși greul abia începea, fiul ei avea un viitor. Gândul acesta îi dădea forța să meargă mai departe, chiar și atunci când oboseala o copleșea.
Nopțile erau cele mai grele. Atunci se întorcea cu gândul la anii pierduți, la umilințele îndurate și la tăcerile forțate. Dar, de fiecare dată, îi răsunau în minte vorbele mamei ei, spuse cu ani în urmă, la sat: „Fata mea, în viață să nu te lași călcată în picioare. Ține fruntea sus, chiar dacă ai doar o coajă de pâine pe masă.”
Așa a făcut. Cu fiecare salariu, oricât de mic, punea bani deoparte. Nu doar pentru supraviețuire, ci pentru visul ei: o casă doar a lor. Știa că va fi greu, dar nu imposibil.
Între timp, Daniel încerca să o contacteze. Mesajele lui erau pline de aroganță: „Te descurci? Sau vii înapoi să-ți ceri iertare?” Sofia nu mai răspundea. Îl ștersese nu doar din telefon, ci și din suflet.
După câteva luni, printr-un program de sprijin pentru mame singure, Sofia a obținut un credit avantajos. Cu economiile strânse și cu ajutorul Irinei, a reușit să închirieze un apartament modest, dar luminos, într-un cartier liniștit.
Rareș avea acum camera lui, vopsită în albastru deschis, cu jucăriile așezate frumos pe rafturi. Într-o seară, privind copilul dormind liniștit, Sofia a simțit lacrimile curgându-i pe obraji. Nu mai erau lacrimi de durere, ci de bucurie.
Un an mai târziu, viața lor era complet schimbată. Sofia avea un loc de muncă stabil, iar șeful o aprecia pentru seriozitate. Rareș cânta la serbările școlare și era mereu printre primii la învățătură. Daniel și familia lui aflaseră între timp că Sofia nu doar că se descurca, ci reușea. Orgoliul lor fusese rănit. Încercaseră să o umilească, dar ea își construise o viață liberă, demnă și frumoasă.
Într-o duminică, Sofia și Rareș au mers la biserică. După slujbă, s-au așezat la o masă în curte, unde credincioșii împărțeau colivă și cozonac. O femeie în vârstă s-a apropiat și i-a spus: „Se vede că Dumnezeu te-a întărit, mamă. Ai trecut prin foc și ai rămas curată.”
Atunci Sofia a înțeles că adevărata victorie nu era răzbunarea, ci libertatea. Se ridicase din cenușă și, cu Rareș lângă ea, știa că nu mai era prizoniera trecutului, ci femeia care și-a scris singură viitorul.
