Vanatoru Andreea
Când sora mea geamănă, Irina, s-a stins după o luptă lungă cu boala, am avut impresia că jumătate din mine fusese îngropată odată cu ea. Ne asemănam atât de mult încât, luni întregi după înmormântare, oamenii mă salutau pe stradă, apoi încremeneau când își dădeau seama cine sunt.
Unii își cereau scuze. Alții plecau fără să spună un cuvânt. Iar eu mă obișnuisem cu privirile lor.
Daniel, soțul Irinei, nu lipsea niciodată din viața mea. În fiecare sâmbătă dimineață apărea cu o pungă de covrigi calzi și două cafele. Spunea că îi face bine să vorbească despre ea.
M-am căsătorit cu văduvul surorii mele gemene, convinsă că îi ofer un nou început
Nu mă întreba niciodată despre prezent.
Voia doar amintiri.
— Cum era Irina în liceu?
— Cine dintre voi două a spart geamul vecinului?
— Cine a avut ideea să vă schimbați locurile la examenul de franceză?
Răspundeam de fiecare dată.
Credeam că îl ajut să treacă peste durere.
Într-o dimineață însă, n-a mai venit cu cafeaua.
A rămas în picioare, în pragul ușii, iar ochii îi erau roșii de nesomn.
— Mara… nu mai pot continua așa.
— Ce s-a întâmplat?
— Căsătorește-te cu mine.
Am crezut că n-am auzit bine.
— Daniel… ești cumnatul meu.
— Nu vreau să o înlocuiești pe Irina. Știu că nimeni nu poate face asta. Dar când sunt lângă tine, simt că încă există ceva din familia pe care am pierdut-o.
Am refuzat atunci.
Apoi încă o dată.
Și încă o dată.
Dar lunile au trecut.
După doar opt zile, un străin mi-a înmânat un plic care mi-a schimbat viața
El era tot acolo când mi se strica mașina, când aveam nevoie să duc mobila mamei la țară sau când rămâneam fără curent în toiul iernii.
Mama îmi spunea că Irina și-ar fi dorit să nu rămânem singuri.
Prietenii îmi spuneau că doi oameni răniți se pot salva unul pe altul. Poate că am vrut să cred și eu asta.
Ne-am căsătorit discret, doar cu familia apropiată. Nici muzică. Nici dans.
Doar câteva semnături și o fotografie în fața primăriei. Daniel părea împăcat pentru prima dată după doi ani.
În schimb, eu simțeam că trăiesc viața altcuiva.
Primele zile au fost liniștite.
Până într-o după-amiază ploioasă.
Am auzit soneria.
La poartă se afla un bărbat în jur de șaptezeci de ani, cu o umbrelă veche și un servietă din piele închisă la culoare.
— Dumneavoastră sunteți Mara?
— Da.
M-a privit câteva secunde fără să spună nimic.
— Semănați atât de mult cu sora dumneavoastră încât aproape am crezut că timpul s-a întors.
Mi-a întins un plic gros, sigilat cu ceară.
— Irina m-a rugat să vi-l înmânez doar dacă vă veți căsători vreodată cu Daniel.
Am simțit cum îmi îngheață sângele.
— De unde o cunoașteți?
— Am fost notarul familiei voastre aproape treizeci de ani.
Înainte să moară, a venit singură la mine.
Mi-a spus că, dacă într-o zi veți primi acest plic, înseamnă că s-a întâmplat exact ceea ce se temea că se va întâmpla.
Am rupt sigiliul cu mâinile tremurânde.
Înăuntru era o fotografie făcută pe ascuns.
Daniel stătea la o masă cu un bărbat necunoscut, iar între ei se afla un dosar marcat cu numele meu.
Sub fotografie era o singură frază, scrisă de mâna Irinei:
„Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că nu a renunțat. Și nici nu s-a schimbat. Ai grijă cui îi încredințezi tot ce ai.”
În acel moment am auzit cheia răsucindu-se în broasca ușii. Daniel se întorsese acasă. Iar eu încă țineam în mâini secretul pe care sora mea îl ascunsese până în ultima clipă.
