Mirela Loșniță
Tata a intrat în apartamentul nostru convins că venise să mă salveze. Credea că renunțarea la Facultatea de Medicină îmi distrusese viața și că, după cinci ani de tăcere, eram pregătită să mă întorc acasă.
Privirea i s-a oprit însă asupra celor două diplome înrămate. Pe una scria numele lui Eliot. Pe cealaltă, numele meu.
— Tu ai terminat Medicina? a întrebat uluit.
— Da.
Tata și-a scos ochelarii, i-a șters și a citit din nou. În acel moment, Eliot a ieșit din birou. Nu mai era bărbatul slăbit și bolnav pe care tata îl cunoscuse cu cinci ani înainte.
De ce am renunțat la facultate
Nu abandonasem definitiv visul de a deveni medic. Îmi întrerupsesem studiile deoarece Eliot se îmbolnăvise grav și avea nevoie permanentă de ajutor.
Nu avea pe nimeni altcineva, iar eu refuzasem să-l abandonez. Tata nu acceptase decizia mea. Îmi spusese că îmi distrug viitorul, apoi încetase să-mi mai răspundă la telefon.
După aproape un an, starea lui Eliot s-a stabilizat. Primul lucru pe care mi l-a cerut a fost să mă întorc la facultate.
Îmi era teamă. Colegii mei avansaseră, iar eu lucram ca recepționeră într-o clinică pentru a ne plăti cheltuielile.
— Ai pus visul pe pauză pentru a-mi salva viața. Nu voi permite ca sacrificiul tău să devină o condamnare, mi-a spus Eliot.
M-am întors la cursuri. Ziua participam la stagii, iar seara lucram. Am recuperat examenele pierdute și, în cele din urmă, am absolvit.
Mesajele rămase fără răspuns
— De ce nu mi-ai spus? a întrebat tata.
— Am încercat. Te-am sunat de ziua ta și ți-am trimis o fotografie după un examen important. Nu mi-ai răspuns.
Tata și-a coborât privirea. Crezuse că încercam doar să-l conving să reia legătura cu mine.
Eliot a deschis apoi ușa biroului. Pe rafturi se aflau cărți medicale, iar pe masă era stetoscopul meu. Lângă fereastră se găsea fotografia făcută în prima mea zi la spital.
Pentru câteva minute, medicul din tata a înlocuit părintele furios. M-a întrebat despre specializare, rezidențiat și planurile mele.
Diploma nu îi dădea dreptate
— Am greșit, a recunoscut el.
— Dacă nu terminam Medicina, tot meritam să nu-mi vorbești cinci ani? Dacă rămâneam recepționeră sau alegeam altă meserie, valoram mai puțin?
Tata nu a răspuns.
I-am explicat că existența diplomei nu însemna că avusese dreptate. Valoarea mea nu depindea de profesia aleasă.
Atunci mi-a mărturisit că propriul tată îl amenințase cu alungarea când dorise să renunțe la Medicină. El dusese mai departe pedeapsa pe care o primise.
Relația noastră nu s-a reparat într-o singură seară. Tata a început însă să mă sune și să vină la cină. Într-o zi m-a vizitat la spital și a privit ecusonul pe care scria „„„Dr. Andreea Popescu”.
— Sunt mândru de tine.
— Eu eram mândră de mine și înainte să devin doctor.
Tata a încuviințat.
— Știu. Mi-a luat prea mult timp să înțeleg.
