Ana Sasu
Timp de șapte luni, soțul meu a cumpărat flori în fiecare vineri.
Buchete scumpe.
Uneori de 350 de lei, alteori de 400 sau chiar 450 de lei.
Eu nu am primit nici măcar o floare.
Și, dacă nu aș fi găsit întâmplător un bon în buzunarul hainei lui, probabil că nu aș fi aflat nimic.
Era într-o duminică dimineața. Voiam să duc hainele la curățătorie și, înainte să-i iau haina, i-am verificat buzunarele.
Am găsit cheile mașinii, două monede și o hârtie mototolită.
Am desfăcut-o.
398 de lei – 25 de trandafiri.
Am verificat data.
Vineri.
Nu fusese ziua mea.
Nu era aniversarea noastră.
Nu avuseserăm vreo cină romantică.
Am încercat să nu mă gândesc la ce era mai rău.
Poate cumpărase florile pentru cineva de la serviciu.
Poate fusese o aniversare.
Poate colegii strânseseră bani și plătise el.
Am aruncat bonul.
Dar săptămâna următoare am verificat aplicația bancară.
Vineri.
420 de lei.
Aceeași florărie.
Atunci am început să caut în urmă.
Și mi s-a făcut frig.
În fiecare vineri, timp de luni întregi, exista câte o plată.
370 de lei.
410 lei.
395 de lei.
450 de lei.
Întotdeauna la aceeași florărie.
Întotdeauna vinerea.
Am numărat.
De aproape șapte luni.
„Pentru cine cumperi flori?”
Nu am vrut să joc teatru.
În seara aceea eram în bucătărie. El stătea la masă și se uita pe telefon.
— Pot să te întreb ceva?
— Sigur.
— Pentru cine cumperi flori în fiecare vineri?
A ridicat privirea.
Pentru o secundă am văzut panică pe fața lui.
Apoi a dispărut.
— Ce flori?
— Cele de 400 de lei.
— Nu știu despre ce vorbești.
— Am văzut plățile.
A lăsat telefonul jos.
— Nu este ceea ce crezi.
— Atunci ce este?
A tăcut.
— Pentru cine sunt?
— Pentru nimeni.
Atunci am știut.
Mă mințea.
Poate nu știam motivul.
Dar știam că minte.
— Șapte luni, i-am spus. Aproape în fiecare vineri.
— Pot să-ți explic.
— Te ascult.
A deschis gura.
Apoi a închis-o.
— Nu acum.
M-am ridicat de la masă.
— Atunci să nu te mire când voi afla singură.
Nu m-a oprit.
Vinerea următoare l-am urmărit
Nu sunt mândră de asta.
Dar nu mai puteam suporta.
La ora 17:20 a plecat de la serviciu.
Eu eram deja în mașină.
L-am urmărit până la florărie.
A intrat.
După aproximativ zece minute a ieșit cu un buchet uriaș de trandafiri albi.
Mi s-au înmuiat mâinile pe volan.
Am avut pentru o secundă impulsul să cobor și să-l confrunt.
Nu am făcut-o.
Voiam să știu cui îi ducea.
A condus aproape 40 de minute.
Cu fiecare kilometru deveneam mai neliniștită.
Apoi a făcut dreapta pe o stradă pe care nu mai fusesem de foarte mult timp.
Am recunoscut-o.
Mi-am spus că trebuie să fie o coincidență.
Nu era.
A oprit în fața unei case vechi, cu gard verde și un nuc uriaș în curte.
Am simțit că nu mai pot respira.
Cunoșteam casa aceea.
Acolo locuise tata.
Înainte să dispară din viața noastră.
Cu 22 de ani în urmă.
Aveam șapte ani când tata a plecat
Cel puțin asta îmi spusese mama.
Povestea fusese mereu aceeași.
Tata cunoscuse o altă femeie.
Își dorise altă viață.
Într-o zi plecase.
La început întrebasem de el.
Apoi mai rar.
În cele din urmă deloc.
Mama îmi spusese:
— Uneori oamenii aleg să plece. Nu înseamnă că ai făcut tu ceva.
Ani întregi am urât un om pe care abia mi-l aminteam.
Aveam doar câteva fotografii.
Într-una eram pe umerii lui.
În alta mă ținea de mână.
Iar într-o fotografie făcută când aveam șapte ani eram în fața acelei case.
Acum, după 22 de ani, soțul meu tocmai intrase acolo cu un buchet de trandafiri.
Am coborât.
Ușa era întredeschisă
Am intrat în curte.
Apoi în casă.
Din sufragerie se auzeau voci.
Am împins ușa.
Soțul meu era acolo.
Lângă el stătea o femeie de aproximativ 60 de ani.
Pe masă erau florile.
Dar nu doar buchetul din ziua aceea.
Erau vaze peste tot.
Unele cu flori proaspete.
Altele cu buchete uscate.
Pe un raft am văzut panglicile de la alte buchete.
Și lângă ele era o fotografie.
M-am apropiat.
Eram eu.
Aveam șapte ani.
— Ce cauți aici?!
Soțul meu s-a întors.
S-a făcut alb.
— Tu…
— Da, eu!
Femeia s-a ridicat.
— Te rog, nu pe el trebuie să fii supărată.
M-am uitat la ea.
— Cine sunteți?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mă numesc Doina. Am fost sora tatălui tău.
Am simțit că-mi fuge podeaua de sub picioare.
— Mătușa mea?
A dat din cap.
Nu auzisem niciodată despre ea.
Mama nu-mi spusese că tata avea o soră.
— Și soțul meu ce caută aici?
Doina s-a uitat la el.
— Eu l-am rugat să nu-ți spună încă.
— De ce?
A mers spre un sertar.
A scos un plic.
Pe el era scris numele meu.
Scrisul îmi era vag cunoscut.
Îl mai văzusem pe felicitări vechi păstrate din copilărie.
Era scrisul tatălui meu.
În plic erau 146.000 de lei
Prima hârtie era un extras bancar.
Sold:
146.000 de lei.
M-am uitat la soțul meu.
— Ce sunt banii ăștia?
— Citește scrisoarea, mi-a spus Doina.
Am scos foaia.
Era îngălbenită.
Am început să citesc.
Prima propoziție m-a făcut să mă așez.
„Dacă citești această scrisoare, înseamnă că ai aflat că nu am plecat pentru că nu te-am mai vrut.”
Am recitit.
Apoi încă o dată.
— Ce înseamnă asta?
Doina plângea.
— Tatăl tău nu te-a abandonat.
— Ba da. Mama mi-a spus…
— Știu ce ți-a spus mama.
— Atunci de ce a plecat?
Doina s-a așezat în fața mea.
— Pentru că părinții tăi s-au despărțit. Dar nu din cauza altei femei.
Adevărul era mult mai complicat.
Tata avea datorii
Când aveam șase ani, tata deschisese o mică firmă împreună cu un prieten.
La început mersese bine.
Apoi partenerul lui făcuse câteva investiții proaste.
Firma acumulase datorii.
Tata garantase personal o parte dintre ele.
Mama aflase.
Au urmat luni de certuri.
Ea se temea că problemele lui financiare vor ajunge să ne afecteze casa și economiile.
În cele din urmă i-a cerut să plece.
— Asta pot să înțeleg, am spus. Dar de ce nu m-a căutat?
Doina a rămas tăcută.
— Spune-mi.
— Te-a căutat.
Am simțit că mi se face frig.
— Ce?
— Ani întregi.
Tata trimisese scrisori.
Felicitări.
Bani de ziua mea.
Cadouri.
La început încercase să mă vadă.
Mama refuzase.
Nu pentru că voia să mă rănească.
Ci pentru că era furioasă și speriată.
Credea că tata va apărea și va dispărea din nou.
— Mama mi-a spus că nu a întrebat niciodată de mine.
— Nu este adevărat.
Doina s-a ridicat și a adus o cutie.
Înăuntru erau zeci de plicuri.
Toate aveau numele meu.
Unele fuseseră returnate.
Altele nu fuseseră niciodată trimise.
Am luat unul.
„Pentru ziua de 10 ani.”
Altul:
„Pentru când termini liceul.”
Altul:
„Pentru prima ta zi la facultate.”
Am început să plâng.
— De ce nu mi le-a dat nimeni?
Doina nu mi-a răspuns.
Nu era nevoie.
Știam cine trebuia să răspundă.
Tata nu mai putea să-mi explice singur
Am întrebat:
— Unde este?
Doina și-a coborât privirea.
Atunci am înțeles.
— Nu…
— S-a stins acum opt luni.
Am închis ochii.
Nu știam ce să simt.
Durere pentru un tată pe care îl crezusem plecat?
Furie pentru anii pierduți?
Vinovăție pentru că îl urâsem?
— De ce nu m-ați căutat atunci?
— Am încercat.
S-a uitat spre soțul meu.
El a vorbit pentru prima dată.
— M-a găsit pe mine.
Așa începuseră florile
Doina îl găsise pe soțul meu la aproximativ o lună după ce tata se stinsese.
Avea numele meu.
Știa unde lucram.
Dar nu avusese curaj să apară direct în fața mea cu o cutie de scrisori și vestea că tot ce crezusem timp de 22 de ani era incomplet.
Îl contactase pe soțul meu.
El venise aici.
Citise câteva dintre scrisori.
Apoi aflase despre cont.
— De ce florile?
Doina a zâmbit printre lacrimi.
— Tatăl tău cumpăra flori în fiecare vineri.
— Cui?
— Ție.
Am rămas nemișcată.
— Mie?
— Când erai mică, în fiecare vineri venea acasă cu flori. Tu alegeai una și o puneai într-un pahar lângă pat.
O amintire a apărut brusc.
Un pahar cu o margaretă.
O mână mare care îmi aranja părul.
Nu știam dacă era o amintire reală sau ceva reconstruit din fotografii.
Doina a continuat:
— În ultimii ani, când vorbea despre tine, spunea mereu că dacă te va mai vedea vreodată, primul lucru pe care îl va face va fi să-ți aducă flori.
M-am întors spre soțul meu.
— Și tu ai cumpărat buchetele?
A dat din cap.
— Doina merge în fiecare vineri la locul unde este fotografia lui și pune flori. Am început să merg cu ea.
— De 400 de lei?!
Pentru prima dată a zâmbit.
— Mătușa ta are gusturi scumpe.
Doina aproape a râs.
— Nu da vina pe mine. Tu alegeai buchetele mari.
Tensiunea s-a spart pentru o secundă.
Apoi m-am uitat la soțul meu.
— De ce m-ai mințit?
Zâmbetul i-a dispărut.
— Pentru că am făcut o greșeală.
Nu s-a apărat.
— Doina voia să pună în ordine actele contului înainte să afli. Eu am acceptat. Am crezut că te protejez până avem toate răspunsurile.
— Șapte luni?
— Știu.
— Șapte luni m-ai lăsat să cred că există altcineva.
— Nu știam că asta crezi.
— Te-am întrebat pentru cine sunt florile.
A coborât capul.
— Atunci trebuia să-ți spun.
— Da.
— Îmi pare rău.
Cei 146.000 de lei
Tata pusese bani deoparte pentru mine ani întregi.
Nu era o avere misterioasă.
Era rezultatul economiilor lui.
După ce își rezolvase datoriile, începuse să depună lunar bani într-un cont.
Sume mici la început.
Apoi mai mari.
Voia să mi-i dea când ne vom revedea.
Dar revederea nu venise niciodată.
La final, contul ajunsese la aproximativ 146.000 de lei.
În documentele lui exista o dispoziție clară.
Banii erau pentru mine.
— Nu îi vreau, am spus.
Doina m-a privit.
— De ce?
— Pentru că nu vreau bani în locul celor 22 de ani.
— Nu sunt în locul lor.
A împins scrisorile spre mine.
— Astea sunt cei 22 de ani. Banii sunt doar bani.
A avut dreptate.
În seara aceea am mers direct la mama
Soțul meu a vrut să vină cu mine.
— Nu.
— Ești sigură?
— Trebuie să vorbesc singură cu ea.
Mama mi-a deschis ușa în pijama.
Când a văzut cutia cu scrisori, s-a sprijinit de tocul ușii.
N-am spus nimic.
Nici ea.
Am intrat.
Am pus cutia pe masă.
— De ce?
Mama a început să plângă.
— Ai aflat.
— De ce mi-ai spus că nu m-a vrut?
S-a așezat.
— Pentru că eram furioasă.
— Douăzeci și doi de ani?
— La început eram furioasă. După aceea mi-a fost rușine să-ți spun adevărul.
Mi-a povestit tot.
Tata greșise.
Fusese impulsiv cu banii.
Mințise despre cât de grave erau problemele firmei.
Mama se simțise trădată.
Când se despărțiseră, el promisese că se va pune pe picioare și se va întoarce.
Mama nu-l crezuse.
Când au început scrisorile, le ascunsese.
— Am crezut că te protejez.
Am râs amar.
— Toată lumea mă protejează mințindu-mă.
A început să plângă și mai tare.
— Știu.
— A venit vreodată?
Mama a închis ochii.
— Da.
— Când?
— Când aveai doisprezece ani.
Am simțit că-mi tremură mâinile.
— Și?
— I-am spus să plece.
— De ce?
— Pentru că tocmai îți construisem o viață liniștită. Mi-a fost teamă că va intra din nou în ea și apoi va dispărea.
— Și ai decis în locul meu.
— Da.
Nu am putut să o iert în seara aceea.
Și nici nu am încercat.
Am citit scrisorile timp de trei săptămâni
Nu am putut să le citesc pe toate deodată.
Unele erau scurte.
„La mulți ani. Sper să-ți placă matematica mai mult decât îmi plăcea mie.”
Altele aveau câteva pagini.
Îmi povestea unde lucra.
Ce cărți citea.
Îmi spunea că văzuse o fată pe stradă care semăna cu mine și aproape o strigase.
Într-o scrisoare scria:
„Nu știu ce ți s-a spus despre mine. Nu vreau să vorbesc urât despre mama ta. A fost un părinte bun pentru tine atunci când eu nu am știut să fiu omul de care avea nevoie.”
Asta m-a făcut să plâng cel mai tare.
Pentru că nu încerca să o transforme pe mama într-un monstru.
Își recunoștea propriile greșeli.
Ultima scrisoare
Am păstrat-o pentru final.
Era cea din plicul cu extrasul bancar.
Ultimul paragraf spunea:
„Dacă nu voi avea curajul sau timpul să ajung eu la tine, sper să ajungă măcar adevărul. Nu-ți cer să mă ierți pentru anii în care nu am fost lângă tine. Vreau doar să știi că niciuna dintre zilele acelea nu a trecut fără să mă întreb ce mai faci.”
La final scria:
„Și cumpără-ți flori din când în când. Nu aștepta să ți le aducă cineva.”
Am râs și am plâns în același timp.
Cu mama nu s-a reparat totul imediat
Au trecut luni.
Am avut discuții grele.
Am fost furioasă.
Ea a acceptat furia mea.
Nu mi-a cerut să uit.
Într-o zi mi-a spus:
— Dacă aș putea să mă întorc în timp, ți-aș da fiecare scrisoare.
— Dar nu poți.
— Știu.
— Atunci de acum înainte nu mai ascunzi nimic.
— Niciodată.
Nu am uitat.
Dar am iertat-o treptat.
Pentru că am înțeles ceva important.
Tata nu fusese un sfânt.
Mama nu fusese un monstru.
Erau doi oameni tineri care se răniseră, se speriaseră și luaseră decizii despre care credeau că sunt corecte.
Eu fusesem copilul prins între ele.
Iar soțul meu?
A avut și el de reparat ceva.
— Știi că puteam divorța de tine pentru florile alea?
— Știu.
— Șapte luni!
— Știu.
— Și când te-am întrebat direct, ai spus „pentru nimeni”.
— Cea mai proastă replică din viața mea.
— De departe.
De atunci avem o regulă.
Nu există secrete „pentru binele celuilalt”.
Surprize, da.
Cadouri, da.
Secrete care îți schimbă viața?
Nu.
Ce am făcut cu cei 146.000 de lei
Nu i-am cheltuit imediat.
O vreme nici nu am putut să mă ating de ei.
Apoi am găsit o scrisoare în care tata povestea că visase cândva să aibă o casă mică la țară, cu pomi și o masă mare în curte.
Am folosit o parte din bani pentru avansul unei case mici la aproximativ o oră de oraș.
Nu era luxoasă.
Avea o curte.
Doi meri.
Și un gard care trebuia reparat.
În prima primăvară am plantat un trandafir alb.
Mama a venit să mă ajute.
Doina a venit și ea.
La început au stat la capete diferite ale mesei.
Apoi au început să vorbească.
Nu despre trecut.
Despre flori.
Era suficient.
Prima vineri în casa noastră
Era aproape ora 18:00 când soțul meu a intrat pe poartă.
Avea mâinile la spate.
— Nu.
A început să râdă.
— Ce?
— Dacă ai cumpărat iar flori de 400 de lei, dormi afară.
A scos un buchet mic.
Margarete.
— 35 de lei.
— Mai rezonabil.
Mi l-a întins.
— Pentru tine.
Am luat o margaretă și am pus-o într-un pahar.
Exact cum îmi povestise Doina că făceam când eram copil.
Atunci am simțit ceva ce nu pot explica foarte bine.
Nu era ca și cum recuperasem cei 22 de ani.
Nu-i puteam recupera.
Nu era nici ca și cum tata se întorsese.
Nu se putea.
Dar pentru prima dată, amintirea lui nu mai începea cu:
„Tatăl meu m-a abandonat.”
Începea altfel:
„Tatăl meu a greșit, mama a greșit, iar eu am crescut fără să cunosc tot adevărul. Dar am fost iubită chiar și în anii în care nu am știut asta.”
Astăzi, în fiecare vineri, există o floare pe masa mea.
Uneori o cumpără soțul meu.
Uneori o cumpăr eu.
Niciodată un buchet de 400 de lei.
Glumesc că am avut suficient din acelea pentru o viață.
Iar fotografia mea de la șapte ani stă acum în sufrageria noastră.
Lângă ea se află ultima scrisoare a tatei.
Nu extrasul cu cei 146.000 de lei.
Nu actele.
Doar scrisoarea.
Pentru că banii au fost partea cea mai puțin importantă din tot ceea ce mi-a lăsat.
Timp de șapte luni am crezut că soțul meu cumpăra flori pentru o femeie care îmi putea distruge căsnicia. În realitate, fiecare buchet mă conducea, fără să știu, spre un tată pe care îl pierdusem cu 22 de ani înainte și spre adevărul pe care îl așteptasem aproape toată viața.
