Mirela Loșniță
Evelina a rămas nemișcată câteva secunde. În jurul ei se auzeau muzică, pahare ciocnite și râsete, dar pentru ea totul parcă se oprise.
— Poftim? a întrebat încet.
Lucian a zâmbit, de parcă tocmai îi explicase ceva perfect firesc.
„Tot apartamentul tău va trece pe numele mamei mele.”
— Apartamentul tău. Îl trecem pe numele mamei. Ea are nevoie de el mai mult decât noi.
Evelina l-a privit atent. Nu părea că glumește.
— Și noi unde vom locui?
— Cu chirie o perioadă. Nu e nicio tragedie. Suntem familie, trebuie să ne ajutăm.
Atunci Evelina a înțeles că discuția nu apăruse din senin. Lucian vorbea cu o siguranță care o făcea să creadă că planul fusese stabilit de ceva vreme.
— Și când ar trebui să fac asta?
— Mâine mergem la notar. Rezolvăm repede.
La masă, Ana, mama lui Lucian, îi urmărea cu un zâmbet mulțumit.
Evelina nu a ridicat tonul. Nu a făcut scandal. S-a ridicat pur și simplu și a ieșit din sala în care familia sărbătorea căsătoria lor.
Pe holul hotelului și-a scos telefonul.
— Tată, poți veni puțin? Și te rog să-l aduci și pe domnul notar.
Câteva minute mai târziu, tatăl Evelinei a intrat în sală însoțit de un bărbat cu un dosar sub braț.
Lucian s-a ridicat imediat.
— Ce se întâmplă?
Evelina s-a apropiat de masă.
— Ai spus că mâine vrei să mergem la notar pentru apartamentul meu. Nu mai este nevoie.
Ana s-a încruntat.
— Cum adică?
Notarul a deschis dosarul.
— În această dimineață, doamna Evelina a semnat actele prin care proprietatea a fost transferată părinților săi.
Tăcerea s-a lăsat peste întreaga sală.
Lucian s-a albit la față.
— Ce ai făcut?
— Exact ce ai auzit.
— Dar de ce?
Evelina aproape că a zâmbit.
— Pentru că apartamentul fusese cumpărat de părinții mei înainte să te cunosc și pentru că tata mi-a sugerat să-l protejez înainte de căsătorie. Până acum câteva minute mă întrebam dacă n-am exagerat.
Apoi s-a uitat spre Ana.
— Acum știu că nu.
Soacra s-a ridicat furioasă.
— Dar noi suntem familia ta acum!
— Familia nu îți cere casa în seara nunții.
Lucian a încercat să se apropie.
— Evelina, hai să discutăm. Mama doar…
— Nu mama este problema.
Și-a scos verigheta.
— Problema este că tu ai vorbit despre proprietatea mea ca și cum decizia fusese deja luată.
— Eram băut. Am spus și eu…
— Ai spus că mâine mergem la notar.
Lucian a rămas fără replică.
Evelina a așezat verigheta pe masă.
— Petrecerea este plătită. Invitații pot rămâne. Dar eu plec.
— Nu poți termina o căsnicie pentru un apartament!
Evelina s-a oprit lângă ușă.
— Nu o termin pentru un apartament. O termin pentru că, la doar câteva ore după ce ne-am căsătorit, am aflat ce credeai că îți aparține.
Apoi a ieșit.
Tatăl ei a urmat-o fără să spună nimic.
În mașină, Evelina a privit luminile hotelului prin geam. Se așteptase să plângă.
În schimb, simțea o liniște neașteptată.
În acea seară nu pierduse un soț.
Descoperise la timp ce fel de căsnicie urma să aibă.
Iar apartamentul pe care Lucian și mama lui îl consideraseră deja al lor nu mai putea ajunge niciodată în mâinile lor.
