Cristina Cohuț
Cristina Deleanu a fost una dintre cele mai elegante prezențe ale teatrului românesc. O voce caldă, o figură distinsă, un talent cultivat cu răbdare. Dar în spatele zâmbetului ei s-a ascuns, mereu, o durere veche. Cristina Deleanu a trăit o copilărie marcată de război, pierdere și lipsuri. Drama pierderii tatălui i-a modelat destinul și i-a însoțit parcursul artistic toată viața.
O copilărie marcată de suflul unui bombardament
Era un copil de doar patru ani. Fragilă, firavă, ținută de mână de mama ei. În jur – zgomot de sirene, tremurul pământului, pași grăbiți către un adăpost. Era Ploieștiul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar cerul nu mai era albastru – era un covor de avioane.
Cristina Deleanu a trăit, la acea vârstă fragedă, un moment care avea să o urmărească toată viața. A fost acolo, în adăpostul care s-a prăbușit sub forța bombei. A fost acolo când tatăl ei, aflat lângă ușă, a fost ucis. A fost acolo când mama ei s-a ales cu o fractură la picior. A fost acolo când pământul i-a umplut gura, iar senzația aceea avea să nu o părăsească niciodată.
„Nu o să uit niciodată senzația de pământ în gură”, a spus ea într-un interviu, potrivit click.ro.
Tatăl ei nu a supraviețuit. A fost strivit de moloz, ucis de forța oarbă a războiului. A fost ultima imagine a unei copilării care s-a rupt brusc. De atunci, viața a însemnat pentru Cristina Deleanu o reconstrucție lentă. O căutare continuă a unui sens, a unei stabilități, a unei familii.
O mamă puternică, un nou început
După pierderea devastatoare a soțului, mama Cristinei a rămas singură, cu un copil mic și cu traumele războiului încă proaspete. A muncit ca farmacistă, în vremuri grele, fără protecție și fără sprijin. Dar a rămas verticală. A ținut capul sus și a construit, cu pași mici, un nou drum.
Într-o zi obișnuită, în farmacie a intrat un bărbat – Nicolae Deleanu. Un om care nu avea legătură cu trecutul, dar care purta același nume cu soțul pierdut. Un om care s-a îndrăgostit de ea și care a vrut să îi cunoască fiica.
Când Cristina a întrebat cine este acel domn, mama i-a răspuns simplu: „Doamne-Doamne ni l-a trimis pe tăticul înapoi.” Pentru un copil de patru ani, această propoziție a însemnat tot. A însemnat speranță, a însemnat continuitate, a însemnat un nou început.
Nicolae Deleanu a devenit nu doar soțul mamei, ci adevăratul tată pentru Cristina. Un stâlp al familiei, un sprijin, o prezență caldă. El a fost cel care a construit, împreună cu mama ei, o casă în care încrederea s-a născut din nou. O casă în care Cristina Deleanu a putut crește, a putut învăța și a putut visa.
Acest al doilea „tătic” i-a dat echilibrul de care avea nevoie. Fără el, poate că nu ar fi avut forța de a urca pe scenă. Poate că nu ar fi avut curajul de a înfrunta o lume care nu i-a fost întotdeauna prietenoasă.
Dar cu acest sprijin în spate, Cristina Deleanu a pășit, încet dar sigur, spre lumină.
Tinerețea unei femei care nu a visat la strălucire
Cristina Deleanu nu a fost o actriță de revistă, de cancan, de titluri mari. Nu a fost una dintre acele prezențe care apar pe copertă înainte de a avea un rol. A fost, în schimb, o prezență discretă, rafinată, care și-a construit cariera cu răbdare și cu modestie.
„Nu am avut o viață plină de bani sau de aventuri extraordinare, ci una simplă, în care am muncit pentru fiecare lucru pe care l-am avut”, declara ea într-un interviu. Această propoziție este un crez de viață. Un manifest al unei generații care nu a cerut nimic, dar a construit tot.
Tinerețea Cristinei nu a fost marcată de lux, ci de muncă. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică și și-a început cariera în anii în care teatrul era, mai mult ca oricând, un loc de rezistență morală. A jucat pe scene importante, dar nu a avut parte de o notorietate bruscă.
Nu a fost vedetă. A fost actriță. A fost o profesionistă. A fost o femeie care nu a acceptat compromisuri, care nu și-a vândut numele pentru vizibilitate și care a ales, întotdeauna, calitatea în locul popularității de moment.
Recunoașterea care a venit târziu, dar meritat
„Abia la 70 de ani am fost recunoscută ca om cu notorietate. Nu la 20, 30 sau 40.”
Pentru Cristina Deleanu, gloria nu a venit când era în floarea vârstei. Nu a venit când putea profita de imagine. A venit târziu, însă, totuși, a venit, într-un final.
Oamenii au început să o recunoască pe stradă, să o salute, să îi spună „v-am văzut”, „vă admirăm”. A fost o recunoaștere tăcută, dar profundă. Un semn că munca ei nu a fost în zadar. Că rolurile ei au atins suflete. Că prezența ei a lăsat urme.
Această notorietate târzie nu a fost o răsplată superficială, ci o confirmare a unui destin trăit cu demnitate. Cristina Deleanu nu a cerut nimic, dar a primit respectul publicului exact când avea mai mare nevoie de el.
Nu pentru a-i hrăni ego-ul, ci pentru a ști că drumul parcurs a avut un sens. Că lacrimile, efortul, pierderile, toate au fost părți ale unei vieți care a avut valoare.
O viață încheiată cu discreție, dar nu uitată
Cristina Deleanu a murit. Vestea a venit discret, fără fanfare, fără știri de ultimă oră.
Nu a fost una dintre acele personalități care umplu rețelele sociale cu imagini ostentative. A fost o prezență reală, umană, caldă. O femeie care a dus în ea o dramă uriașă, dar care nu a lăsat niciodată acea durere să umbrească bucuria de a trăi.
Cristina Deleanu iubit teatrul, dar mai ales, a iubit oamenii. A crezut în profesia ei, dar mai ales în bunul simț. A fost o doamnă – în sensul clasic, aproape uitat al cuvântului.
Și, chiar dacă drama pierderii tatălui nu a părăsit-o niciodată, Cristina Deleanu nu a trăit în trecut. A ales, clipă de clipă, să fie prezentă. Să dea mai departe tot ce a învățat. Să construiască. Să inspire.
Cristina Deleanu a murit, dar nu a dispărut. Trăiește în amintirile celor care au văzut-o jucând, în vocea ei calmă, în ochii care spuneau povești. Și mai ales în acea frază care va rămâne în memoria noastră: „Nu o să uit niciodată senzația de pământ în gură.
