Vanatoru Andreea
Tomiță avea doar cinci ani, dar viața îl învățase deja cât de grea poate fi. Micul băiat mergea desculț pe străduțele ude ale târgului, cu hainele lipite de piele și stomacul gol, iar aerul mirosea încă a pământ reavăn după ploaia care se oprise cu câteva ore înainte.
Un băiețel abandonat rămâne înmărmurit când vede o vânzătoare din târg
Zgomotul negustorilor, clinchetul monedelor și lătratul câinilor hoinari umpleau spațiul, dar pentru Tomiță toate acestea erau doar un fundal amorf pentru singurătatea lui. Nu avea casă, nu avea familie; devenise „băiatul pierdut”, ascuns între umbrele orașului, vizibil pentru toți, dar nevăzut cu adevărat de nimeni.
De zile întregi, supraviețuirea lui depindea de propria ingeniozitate. Uneori, trecători miloși îi ofereau o bucată de pâine sau un fruct, alteori rămânea întreaga zi fără să guste ceva. Strada Mare, cu forfota și agitația ei constantă, devenise singurul lui adăpost. Sub o bucată de prelată întinsă între tarabe, cu vântul care îl biciuia și câinii care scurmau printre resturi, găsea un fir de liniște. Noaptea, stelele îi spuneau povești, iar speranța lui simplă rămânea aceeași: să-și regăsească mama, plecată mult prea devreme din viața lui.
În acea dimineață, însă, ceva i-a atras atenția. Privind atent spre pământ și evitând bălțile, ochii lui au zărit o femeie în fața unei tarabe încărcate cu roșii, morcovi și ceapă. Când Tomiță a ridicat capul și privirile lor s-au întâlnit, timpul părea să stea pe loc. Chipul femeii, blând și cald, părul ei și privirea senină îl făcură să tremure. Era imposibil… dar parcă stătea în fața lui mama lui, într-o altă formă. Clipi de câteva ori, neîncrezător că nu visează.
— Vrei ceva, puiule?, întrebă femeia, cu o voce caldă, învăluitoare.
Tomiță nu reuși să răspundă imediat. Emoția îl blocase. Pur și simplu o privea, simțind cum fiecare fibră a corpului lui se relaxa pentru prima dată de mult timp.
— Cum te cheamă?, continuă femeia mai încet, cu un ton blând.
— Tomiță, răspunse el, tremurând. Mama mea… se numea Alina. Era leit ca tine.
Femeia rămase surprinsă, și pentru o clipă privirea i se întunecă. Ceva în inima ei îi spunea că acest copil nu putea să rămână acolo, singur, sub ploaie.
— Hai cu mine, Tomiță, spuse ea, acoperind legumele de pe tarabă cu o prelată improvizată. Nu poți să stai așa, ud și singur.
Băiatul ezită doar o clipă, apoi simți o undă de încredere. Se apropie și acceptă invitația, intrând sub adăpostul improvizat al femeii. Ploaia începuse din nou să cadă, dar acum îl atingea doar slab, și Tomiță se așeză lângă ea, tremurând. Raluca îi întinse o bucată de pâine și un morcov — gestul părea simplu, dar pentru Tomiță era o comoară de neprețuit.
— De ce semeni atât de mult cu mama mea?, întrebă el, cu ochii mari și plini de uimire.
Raluca rămase tăcută. Băiatul îi arătă medalionul mic pe care îl purta la gât, cu fotografia mamei sale. Femeia luă medalionul cu grijă și privi imaginea. Îngheță la vedere asemănarea izbitoare. Era ca și cum trecutul și prezentul se întâlneau în acest copil.
— Cum o chema pe mama ta?, șopti aproape fără glas.
— Alina, răspunse el.
Fiorii trecură prin tot trupul Ralucăi. Alina… acel nume… era sora ei geamănă, dispărută de ani de zile. Și totuși, aici era copilul ei, nepotul pierdut pe care nu-l mai văzuse niciodată.
— Tomiță…, murmură ea, dar cuvintele i se pierduseră în aer. Simțea că trebuie să-l protejeze cu orice preț. Nu-l putea lăsa singur pe drumuri, nu după tot ce fusese.
Raluca îl strânse în brațe ca pe propriul copil, cu promisiunea că nu-l va mai lăsa niciodată singur. Dar o umbră apăsătoare plutea în apropiere. Un bărbat se apropiase, observând scena de la distanță. În clipa în care îl zări pe Tomiță, recunoscu copilul instantaneu.
Bărbatul își duse o mână la gură, încercând să-și controleze emoțiile. Lacrimile i se adunau în colțul ochilor.
— Alina… era sora mea cea mică. A fugit de acasă la douăzeci de ani, după o ceartă urâtă. De atunci, n-am mai primit niciun semn.
Ralucăi i se înmuiară genunchii. Toate piesele poveștii începeau să se potrivească: fotografia găsită, povestea băiatului, medalionul. Tomiță îi privea pe amândoi pierdut, neînțelegând de ce lumea lui, atât de mică, stârnea atâtea emoții în alții.
— Eu nu mai am pe nimeni, murmura el. Doar medalionul ăsta…
Raluca se lăsă în genunchi, îi mângâie obrazul ud și rece.
— De azi înainte nu mai ești singur. Eu sunt aici. Nu te mai las.
Străinul făcu un pas mai aproape, cu glasul tremurat:
— Sunt unchiul tău, Tomiță. Și dacă mă accepți, nu plec nicăieri. Te promit.
Pentru prima dată, băiatul simți că cineva îl dorea nu pentru milă, nu pentru responsabilitate, ci din iubire. Ploaia se liniști, iar o lumină slabă se strecura în gang, ca o binecuvântare tăcută.
Raluca îi invită la ea acasă, într-o locuință simplă, dar plină de căldură. Tomiță mergea între cei doi, ținându-i de mâini ca și cum s-ar fi temut că unul din ei s-ar putea evapora. Odată ajunși, femeia încălzi o oală cu supă. Băiatul mâncă încet, ca un om care nu-și crede norocul.
— De mâine începem totul de la zero, spuse Raluca. Acte, proceduri, tot ce trebuie. Copilul ăsta merită o viață adevărată.
— Voi fi alături de voi, adăugă bărbatul. Așa pot repara măcar o parte din greșelile trecutului. În acea noapte, Tomiță adormi într-un pat adevărat. Când somnul începea să-l cuprindă, ridică ochii spre cei doi adulți care îl vegheau.
— Rămâneți aici… să nu plecați… Raluca se apropie, îl mângâie pe frunte și îi zâmbi cald:
— Suntem aici, puiule. Aici e casa ta.
Pentru prima dată în viața lui, Tomiță simți că are un loc. Un rost. O inimă care îl așteaptă. Găsise nu doar adăpost — găsise o familie. Iar familia avea să-i rămână pentru totdeauna.
