Roxana
Într-o zi obișnuită de toamnă târzie, un bărbat care tocmai primise cea mai grea veste posibilă a ajuns, fără să știe cum, în fața unei fetițe care părea să poarte, la rândul ei, toată greutatea lumii pe umeri. Întâlnirea celor doi avea să devină o poveste profund umană, despre fragilitate, curaj și despre felul neașteptat în care se intersectează destinele oamenilor aflați la marginea vieții.
Totul a început într-un cabinet medical din centrul Capitalei, acolo unde Doru Munteanu, un om de afaceri cunoscut pentru capacitatea lui de a lua decizii reci și rapide, a primit diagnosticul care urma să-i redefinească întreaga existență.
Doctorul Radu, un vechi prieten, i-a spus pe un ton stins că are în față „câteva săptămâni”. Radiografiile confirmau răspunsul pe care niciun pacient nu vrea să-l audă vreodată. Tratament paliativ, posibile dureri, simptome agresive, recomandare de internare. Tăcerea dintre cei doi s-a întins pe durata a câteva secunde grele. Era o liniște care nu se auzea, ci se simțea în aer. După o viață dedicată afacerilor și după ani în care își construise cu încăpățânare propriul imperiu, Doru s-a trezit deodată confruntat cu un dușman în fața căruia nu mai avea nici strategie, nici putere.
A refuzat internarea, refuzând și ideea de a sta într-un pat de spital în ultimele zile, departe de propria casă. A respins și sugestia unei asistente care să-l supravegheze. Spunea că nu vrea străini în jurul lui, că vrea liniște, că vrea lucruri care să-i aparțină. Când s-a ridicat de pe scaun pentru a pleca, doctorul l-a întrebat, pentru ultima dată, dacă nu dorește măcar să se gândească. Doru a răspuns calm, dar dureros de sincer: familia lui dispăruse cu ani în urmă, într-un accident rutier, iar în acel moment nu mai exista nimeni care să-l aștepte.
A ieșit din cabinet ca un om care simțea că pământul se mișcă sub picioarele lui. Bucureștiul vuia afară, dar în interiorul lui totul era o liniște aproape ireală. Șoferul îl aștepta în fața clădirii, însă Doru l-a trimis acasă și a pornit pe jos fără să știe încotro. A mers ore în șir, cu sacoul pe braț, cu privirea pierdută. Plouase, iar asfaltul mirosea a frunze ude. Părea un om obișnuit, dar dedesubtul costumului scump se ascundea un bărbat epuizat, speriat de timpul care i se scurgea printre degete. În timp ce străbătea cartiere diferite ale orașului, a ajuns într-o zonă mai modestă, unde blocurile erau mai vechi, iar viața părea a curge într-un ritm simplu, necomplicat.
Într-o piațetă aproape goală, la ora înserării, a zărit o fetiță mică, stând pe o bancă. Era strânsă ghem, cu brațele în jurul genunchilor, iar hainele ei erau vizibil murdare. Părul încâlcit îi ascundea o parte din chip, însă ochii îi trădau o oboseală nefirească pentru un copil atât de mic. Doru s-a apropiat instinctiv, fără să-și explice de ce. A întrebat-o dacă îi este foame, iar ea a dat din cap în tăcere, cu o mișcare lentă, precaută, ca și cum se temea că un singur gest greșit ar putea să-i aducă necazuri.
Când a întrebat-o unde îi sunt părinții, fetița a rostit cuvintele care i-au răsunat în minte multe ore după aceea: „Nu am pe nimeni.” Uneori, destinul face loc unor întâlniri care nu au nevoie de justificări. Doru, un milionar care tocmai aflase că viața lui se apropie de final, și Valeria, o fetiță fără familie și fără direcție, două suflete diferite, dar unite prin același sentiment de abandon.
S-a așezat lângă ea, fără să se teamă că își murdărește hainele. Pentru prima dată după mulți ani, nu a contat cât de scump era costumul, cât de mult valora ceasul sau câte proprietăți avea în portofoliu. A contat doar faptul că în stânga lui era un copil care nu avea pe nimeni. Valeria l-a întrebat dacă este un om rău, iar Doru a răspuns cu o sinceritate dezarmantă: nici el nu știa, dar îi promitea că nu-i va face rău.
Între cei doi s-a creat o liniște încărcată, o liniște în care nu aveai nevoie de cuvinte ca să înțelegi suferința celuilalt. O liniște care uneori spune mai mult decât orice discurs. Apoi, într-un moment în care logica și rațiunea păreau să nu mai aibă nicio relevanță, Doru a întrebat-o dacă vrea să vină cu el. Nu avea un plan, nu știa cum avea să gestioneze situația, nu știa ce urma să se întâmple cu el în următoarea săptămână, dar știa că nu o putea lăsa acolo, pe bancă.
Pentru a nu speria copilul, a încercat să-i explice calm: o casă mare, un pat moale, o masă caldă. Valeria nu părea convinsă, dar în vocea lui exista ceva sincer, ceva ce o făcea să nu fugă. Doru nu bănuia în acea clipă că fetița avea să-i schimbe complet felul în care vedea ultimele zile din viață. Era, până la urmă, un om fără familie care întâlnise un copil fără părinți. Poate că destinul avusese un plan pentru amândoi, unul pe care niciunul nu-l putea înțelege pe deplin.
Drumul spre casă a fost tăcut. Pe măsură ce Valeria înainta pe trotuar, se uita din când în când la el, încercând să vadă dacă e sincer. Doru, în schimb, simțea pentru prima dată că are un motiv să nu se lase complet doborât. Nu era clar ce se întâmpla, dar era clar că ceva în interiorul lui se mișcase. Un om care își pierduse familia, afacerile, sensul, găsea un motiv să continue, chiar dacă doar pentru puțin timp. Gestul de a întreba „ai vrea să vii cu mine?” nu fusese doar o ofertă pentru fetiță. Fusese și primul semn că bărbatul, deși lovit de un diagnostic crunt, nu voia să plece din lume fără să dăruiască ceva.
Înainte să intre în casa lui, Doru i-a spus Valeriei că îi poate oferi un loc doar dacă ea dorește. Copilul a privit scurt în jur, a înghițit în sec și a acceptat cu un semn timid. A fost primul moment în care destinul lor s-a legat oficial. În zilele următoare avea să apară cea mai grea parte: confruntarea cu propria suferință, cu starea de sănătate care i se deteriora accelerat, dar și cu grija neașteptată pentru un copil care își găsise un adăpost la el. Viața lui, care până atunci fusese o succesiune de cifre, licitații, contracte și termene, s-a transformat într-un ritm simplu, domestic, plin de gesturi mici.
Pentru Doru, Valeria nu era doar un copil singur. Era o șansă neașteptată de a-și înfrunta ultimele zile cu sens. Pentru Valeria, Doru nu era doar un bărbat cu bani. Era singura persoană care îi întinsese o mână. Iar povestea lor abia începea.
