Roxana
În dimineața în care telefonul a sunat cu insistență, lumea Alinei s-a clătinat. O voce precipitată i-a spus că soțul ei, Dănuț, avusese un accident grav la locul de muncă și că fusese transportat de urgență la spitalul din Iași. Deși informațiile erau puține și fragmentate, tonul alert al apelantului i-a strâns inima ca într-un pumn. S-a îmbrăcat cu ce a apucat, și-a luat geanta cu documente și a alergat spre ieșire, aproape fără să-și simtă picioarele.
Drumul spre spital a fost un haos. Fiecare semafor roșu, fiecare mașină care îi tăia calea îi amplifica spaima. Avea impresia că aerul devine tot mai greu, că orașul se întinde la nesfârșit, că nimic nu o lasă să ajungă acolo unde avea nevoie. În gând, își repeta că trebuie să rămână calmă, să fie puternică, să ajungă înainte de operație, să-l vadă măcar pentru câteva secunde.
Când a intrat în holul spitalului, abia mai respira. A întrebat de Dănuț, iar o infirmieră i-a făcut semn să urce la etajul al doilea, unde ar fi fost pregătit pentru intervenție. Fiecare pas pe scări îi părea un maraton. Simțea cum transpirația rece îi curge pe spate și cum inima îi bate neregulat. Nu își amintea să se fi simțit vreodată atât de vulnerabilă.
Pe coridorul luminat puternic, o asistentă tânără i-a ieșit brusc în cale. Avea mișcări rapide, dar privirea extrem de hotărâtă, ca a cuiva care știe exact ce are de făcut. Alinei i s-a părut că nu era o simplă întâlnire întâmplătoare.
— Dumneavoastră sunteți soția lui Dănuț? a întrebat ea în șoaptă.
— Da… unde este? Pot să-l văd?
Tânăra a făcut un pas spre ea, apucându-i brațul cu o putere surprinzătoare.
— Repede, doamnă… ascundeți-vă! Aveți încredere în mine. E o capcană!
Cuvintele au lovit-o ca o palmă. Pentru o clipă, a crezut că a înțeles greșit.
— O… ce? Ce capcană? Ce se întâmplă cu soțul meu?
Asistenta nu i-a mai răspuns. I-a făcut semn hotărât să tacă și a împins-o în spatele unei perdele înalte, albastre, unde se afla un spațiu îngust plin cu materiale sanitare și cărucioare metalice.
— Nu ieșiți de aici, orice ați auzi, i-a spus. Așteptați câteva minute. O să înțelegeți.
Și apoi a dispărut pe coridor, ca și cum o înghițise aerul.
Alinei i-a înghețat respirația. Stătea acolo, ascunsă între rafturi și cutii, încercând să proceseze cuvintele asistentei. Ce capcană? Cine i-ar putea face rău? Ce legătură avea soțul ei cu toate acestea? De ce ar fi implicat spitalul? Cu fiecare secundă, întrebările se înmulțeau și se transformau în noduri dureroase în stomac.
A auzit pași. Multe perechi de pași. Zgomot de tărgi împinse, de instrumente metalice mișcate prin grabă. Voci scăzute, una mai aspră, alta mai sigură, ca a cuiva obișnuit să dea ordine. S-a apropiat foarte încet de marginea perdelei și a tras un colț cât să vadă, dar să nu fie văzută.
Ceea ce a zărit i-a tăiat picioarele.
Pe mijlocul coridorului, o targă era împinsă de doi bărbați îmbrăcați în halate albe. Dar nu acesta era șocul. Pe targă, perfect conștient, fără niciun bandaj, fără perfuzii, fără mască de oxigen, stătea Dănuț. Zâmbea. Vorbea. Și nu doar atât — discuta relaxat cu un al treilea bărbat, care purta un halat, dar nu avea ecuson, nu avea insignă, nu avea nimic care să indice că ar fi medic.
În loc să fie pregătit pentru operație, păreau să negocieze.
Au desfăcut între ei mai multe hârtii, dosare și chiar niște plicuri groase, ca și cum ar fi discutat un contract sau un acord. Alinei i s-a strâns inima. Nu înțelegea nimic.
— E sigur că ea nu bănuiește nimic? a întrebat falsul medic, răsfoind niște acte. Dacă semnează, totul iese ca la carte.
Alinei i-a amorțit corpul.
— Stați liniștit, a răspuns Dănuț cu o voce liniștită, aproape cinică. E atât de speriată încât o să facă tot ce-i spunem.
Un fior rece i-a trecut pe șira spinării. Totul era un plan? O înșelătorie? O manipulare?
A simțit cum aerul din jur devine dens, greu de respirat. Mâinile i-au început să tremure, iar genunchii i s-au slăbit. Se agăța de marginea metalică a raftului ca să nu cadă.
Și apoi a auzit propoziția care avea să îi schimbe viața pentru totdeauna.
— După ce semnează acordul, putem transfera toată polița fără să-și dea seama.
Un val de căldură i-a urcat în obraji, urmat de o răceală adâncă, nimicitoare. I-a trebuit câteva secunde până să înțeleagă sensul complet al cuvintelor. Poliță. Transfer. Semnătură. Capcană.
Soțul ei nu fusese în niciun accident. Nimic din ce crezuse în ultimele ore nu era real. Totul fusese regizat pentru a o manipula să semneze documente care ar fi transferat o poliță — probabil una de viață — fără ca ea să înțeleagă adevăratele consecințe.
Nu era doar o înșelătorie. Era o trădare în forma ei cea mai pură.
Respirația i s-a accelerat până la hiperventilație. Încerca să rămână tăcută, dar întregul corp i se împotrivea. A simțit cum lacrimile îi inundă ochii, dar le-a șters rapid, știind că orice sunet, orice mișcare ar putea atrage atenția.
Imediat, asistenta s-a întors. Pășea rapid, cu o expresie serioasă. Când a tras perdeaua, a găsit-o pe Alina aproape paralizată de groază.
— Trebuie să plecați, i-a spus în grabă. Acum! Nu mai aveți timp!
— Ce… ce vor de la mine? a reușit Alina să șoptească.
— Documentele, doamnă. Vor să semnați ceva ce nu trebuie să semnați niciodată. Și nu sunt singurii implicați. Vă rog… plecați!
Alinei i-a fost clar: asistenta era singurul om de acolo care nu făcea parte din plan.
— De ce mă ajutați? a întrebat-o, în timp ce tânăra încerca să o scoată rapid printr-un coridor lateral.
— Pentru că nu sunteți prima. Dar puteți fi ultima, a spus ea. Nu toți de aici sunt doctori adevărați. Unii folosesc spitalul ca acoperire.
Cele două au ajuns la o ușă laterală care dădea spre o scară de incendiu.
— Coborâți. Nu vă uitați înapoi. Și, pentru numele lui Dumnezeu, nu semnați nimic!
Alina a fugit. A coborât treptele aproape căzând, împiedicându-se, dar continuând să alerge fără oprire. Când a ajuns în parcare, și-a tras sufletul greu, întrebându-se cum a fost posibil ca omul pe care îl iubea să comploteze împotriva ei.
Fiecare fibră a corpului o durea, dar nu fizic, ci emoțional. Era o durere surdă, profundă, ca un cuțit înfipt în inimă.
A privit spre clădirea uriașă a spitalului și a înțeles că viața ei nu va mai fi niciodată la fel. Totul se spărsese în bucăți.
Și totuși, în haosul acela, vocea asistentei îi răsuna în minte.
„Nu sunteți prima… dar puteți fi ultima.”
Alina a urcat în mașină tremurând. Știa că trebuie să ia o decizie: să fugă, să anunțe autoritățile sau să se întoarcă și să confrunte ceva ce ar putea fi mult mai periculos decât își putea imagina.
Dar numai un lucru era sigur: adevărul abia începuse să iasă la suprafață.
Alinei i-au trebuit câteva minute ca să-și recapete controlul asupra respirației. Deși era tulburată, ceva în ea se resetase. Simțea cum frica se transforma încet în determinare. Dacă asistenta nu ar fi intervenit, viața ei s-ar fi schimbat ireversibil. Dar acum înțelegea că tăcerea nu era o opțiune.
Înainte să pornească motorul, a făcut un lucru pe care nu îl mai făcuse niciodată: a sunat la Poliție. Vocea i-a tremurat la început, dar pe măsură ce explica întreaga situație, cuvintele au devenit mai clare, mai ferme. Ofițerul i-a cerut să rămână în mașină și să nu plece nicăieri. O patrulă fusese trimisă imediat la spital.
În mai puțin de zece minute, două autospeciale au ajuns în fața unității medicale. Polițiștii au intrat înăuntru cu pași siguri, iar Alina i-a urmat de la distanță, cu pieptul strâns, dar cu un sentiment profund că face ceea ce trebuie.
În interior, lucrurile s-au desfășurat cu o viteză incredibilă.
Asistenta — aceeași tânără care o salvase — i-a întâmpinat pe polițiști fără ezitare. Le-a arătat coridorul, le-a explicat planul falsului medic și implicarea lui Dănuț. Când au ajuns la zona unde îl văzuse pe soțul ei, scena nu mai era aceeași: bărbații încercau să plece, împingând targa spre ieșirea de serviciu.
— „Opriți-vă! Poliția!” a răsunat vocea autorității pe hol.
Falsul medic a încercat să fugă, dar a fost imobilizat rapid. Plicurile cu acte, documentele pregătite pentru semnătura Alinei, totul a fost confiscat.
Dănuț a fost prins în același moment. Șocat să o vadă pe Alina alături de polițiști, a rămas mut, incapabil să spună ceva. Tot planul fusese demontat în câteva secunde.
— „De ce, Dănuț?” a reușit ea să întrebe, cu voce joasă, dar tăioasă.
El a evitat privirea. Nu mai avea explicații. Toate minciunile se prăbușiseră în fața ei.
Asistenta s-a apropiat de Alina și i-a spus încet:
— „Ați făcut ce trebuia. Era periculos pentru dumneavoastră să rămâneți singură în toată povestea asta.”
Poliția a escortat persoanele implicate afară din spital, iar ofițerul care se ocupase de caz i-a explicat:
— „Astfel de rețele funcționează prin manipulare. Cei vulnerabili sunt convinși să semneze acte fără să înțeleagă consecințele. Dumneavoastră ați reacționat la timp.”
Alina a simțit pentru prima dată că poate respira normal. Nu mai era doar o victimă. Era cineva care își salvase singură viața.
În ziua aceea, a plecat din spital cu pași mici, dar siguri. Soarele apusese, dar aerul rece îi limpezea mintea. A înțeles că povestea ei nu era despre trădare, ci despre curaj. Despre a vedea adevărul, oricât de dureros, și despre a avea forța să ieși dintr-un coșmar înainte ca acesta să te înghită.
A doua zi, a depus plângere oficială. Asistenta a fost audiată ca martor-cheie. Rețeaua a fost destructurată, iar mai multe persoane au fost puse sub anchetă.
Câteva săptămâni mai târziu, Alina și-a schimbat locuința, locul de muncă și numărul de telefon. A simțit că merită un nou început.
Iar când a trecut din nou pe lângă spital, într-o zi de iarnă, a privit clădirea cu o liniște profundă. Nu mai era locul unde fusese trădată. Era locul unde își găsise puterea.
Și-a spus, în gând:
„Unii oameni îți arată cât valorezi prin felul în care te rănesc. Dar tu decizi dacă te ridici sau rămâi acolo.”
Și a ales să se ridice.
